Editorial

Am încredere în noul guvern
Azi am fost foarte ocupat și nu am putut urmări dezbaterile din Parlament, cu ocazia votării noului guvern. Deși mi-aș fi dorit să asist la nașterea primei guvernări care nu vine la putere prin alegeri, ci prin troc. Citisem vești interesante, cum că se discută despre creșterea salariilor bugetarilor, despre menținerea camerelor de filmare la Bacalaureat, despre continuarea acordului cu FMI, despre privatizări, așa că am rămas puțin pe gânduri: Păi dacă noii guvernanți vor să facă ce au făcut și vechii, de ce a mai fost nevoie de schimbare? Ca să vină ai noștri la putere și să plece ai lor? Sau o să avem, în sfârșit, o guvernare care să arate că are drept priorități nevoile oamenilor și nu pe cele ale colegilor de partid, așa cum au fost acuzați foștii? Optimist din fire, înclin spre varianta a doua, pentru că i-am crezut pe useliști când au spus că, odată veniți la putere, vor guverna mai bine.

Plus că am mai avut o surpriză: guvernul Ponta a fost votat și de pedeliștii care spuneau ieri că nu susțin noul cabinet. Deci este, de fapt, aproape un guvern de uniune națională, pentru că a fost votat de toate partidele (cu excepția UDMR, dar acolo vorbim de o uniune culturală care este interesată doar de maghiari). Și-atunci, dacă toată lumea votează cu noul guvern, eu de ce să nu am încredere în acesta? Dimpotrivă, cred cu tărie că va face o grămadă de lucruri bune și că următoarele șase luni vor fi cele mai bune din istoria politică a României. Și nu, nu glumesc. Chiar sunt optimist în ceea ce privește guvernul Ponta și reprezentanții săi din teritoriu. Pentru că eu am crezut toate promisiunile USL din perioada sa de opoziție și consider că multe dintre acestea vor fi și puse în aplicare. E timpul ca un partid, sau mai multe, cum este cazul USL, să se țină de promisiuni. Așa că mă pregătesc să conduc pe sutele de kilometri de autostradă, să plătesc TVA mai mică, să scadă și CASS, să nu mai aud de politizare, iar mama mea pensionară să primească mai mulți bani la pensie. A, era să uit, mă aștept și ca toți cunoscuții mei șomeri să își găsească loc de muncă, pentru că economia din România guvernată de USL va cunoaște o creștere însemnată, care ar duce și la o piață a publicității mai mare și deci mai accesibilă pentru mai multă lume, deci și pentru subsemnatul. Așadar, am toate motivele să fiu optimist. iar cel mai bun motiv pentru a fi optimist este că, dacă USL nu se ține de cuvânt, va intra în istorie ca o dezamăgire mai mare decât Convenția Democrată. Și știm cu toții ce soartă a avut acea construcție în care au crezut mulți...
Un guvern de sacrificiu
Cam așa mi s-a părut că arată lista noului guvern prezentată de către premierul desemnat Victor Ponta. Ca o listă de oameni care știu, cei mai mulți dintre ei, că au la dispoziție doar 6 luni ca să își facă treaba, după care, indiferent de rezultatul alegerilor, își vor face bagajele.Așa se explică, probabil, de ce din acest guvern lipsesc grei de genul Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu, Dan Radu Rușanu și alții asemenea lor, care știu cât de greu va fi să guverneze pe bugetul altora și pe înțelegerile cu organismele internaționale făcute de guvernările anterioare.

Plus că nu va fi simplu nici cu satisfacerea așteptărilor populare pe care fosta, de-acum, opoziție, le-a exacerbat. Oamenii, bucuroși că au scăpat de PDL, vor salarii mărite, vor pensii mai mari, vor locuri de muncă și vor totul cât mai repede. Vor avea, însă, o mare și neplăcută surpriză, pentru că deja se conturează o amânare la reîntregirea salariilor bugetarilor, promisă de guvernul MRU până în iunie, și despre care Ponta spune că se face până în noiembrie. Este doar începutul unui mandat care se anunță interesant, dar și periculos pentru toată lumea. Interesant, pentru că avem oameni puși în locuri neobișnuite pentru ei, cum ar fi Andrei Marga la externe, dar și periculos, pentru că avem cel puțin un domeniu sensibil, Educația, încredințat unei personalități care, deși profesionistă în domeniu, n-a mai lucrat în ministerele respective. În ceea ce privește Argeșul, rămâne cum am stabilit: un singur ministru care să aibă legătură cu noi, și aceea destul de firavă, pentru că Mircea Diaconu n-a fost pus la Cultură pentru că este senator de Argeș, ci pentru că este un actor valoros, a fost un administrator bun de teatru și a combătut foarte vehement în faza televizată a opoziției. Că despre Daniel Constantin nu putem spune decât că este originar din Pitești, și-atât, el fiind pus ministru pentru că așa a vrut Dan Voiculescu, nu pentru a-i reprezenta pe argeșeni. Așa că vom avea, și la acest guvern, trecerea pe care am avut-o la anterioarele, ceea ce mă face să fiu circumspect în ceea ce privește proiectele privind autostrada spre Sibiu, dar și drumurile naționale care ar fi urmat să fie reparate. Mai ales că se spune că, pentru a mări pensiile și salariile, vor fi luați bani de la investiții. În care situație de sacrificiu nu va fi doar guvernul, ci vom fi și noi, toți ceilalți, pentru că orice om știe că, dacă reduci investițiile și bagi banii în consum, creșterea economică se află sub semnul întrebării.
Moțiunea a trecut, greul pentru USL de-abia începe
Dacă eram pedelist, votam pentru moțiune, chiar și cu riscul de a fi dat afară din partid. Păi ce ocazie mai bună să fi avut, într-o țară ca România, unde lumea moare de mila celor care se dau victime pe la televizor, să ies elegant din impasul guvernării și după aceea să mă prezint, peste câteva luni, în alegeri, venit de pe băncile Opoziției, criticând guvernul de la acel moment pentru greșelile pe care cu siguranță le va face? Este o metodă folosită cu brio inclusiv de de-acum fosta opoziție, mai ales de PSD, care, în alegerile din 2009, critica foarte vocal guvernul din care tocmai ieșise și pe care, imediat după ieșire, îl și trântise la moțiune. Acum moțiunea s-a tranșat nu prin trădarea unui partid, ci prin zeci de trădări individuale, prin care unii pedeliști mai slabi de înger sau poate mai lacomi au dorit să pună cruce guvernării care le-a crescut bogăția și influența, în speranța că acestea vor continua să crească și după ce vor începe să împingă la căruța USL.

Numai că acum, după ce se vede clar că în Parlament e o nouă majoritate, culmea, și asta formată tot în urma plecărilor de la un partid la altul, viitorul care apare în fața beligeranților din moțiunea care l-a dat jos pe MRU este diferit. Dacă pentru pedeliști, care oricum se pregăteau să piardă alegerile din toamnă, tocmai a venit un respiro de vreo jumătate de an, numai bun pentru revenirea în cărți, pentru cele trei partide din USL urmează testul suprem: Sunt capabile să rămână împreună odată ajunse la putere? Sunt capabile să pună în practică vreo ceva din ce au promis până în noiembrie? Și asta în condițiile în care criza nu a trecut, ci se manifestă și pe alte paliere. Nu știm cine are de pierdut mai mult din această moțiune de cenzură adoptată, dar știu însă cine are de câștigat. Românul care nu știe în cine să mai creadă, românul care ar fi vrut, înainte să voteze USL că s-a săturat de PDL, să se asigure că nu pică din laț în puț. El va vedea dacă USL este altceva și dacă are soluții. Dacă da, va vota cu drag Ponta premier în continuare și Crin Președinte în 2014. Dacă nu, se va uita în alte zone, la domnu Dan Diaconescu, sau, de ce nu, la aparent marele pierzător al zilei, Mihai Răzvan Ungureanu. Acesta a încheiat cel mai scurt mandat de premier postdecembrist cu un capital de încredere care nu poate decât să urce și care, folosit inteligent, îl poate propulsa în postura de câștigător al alegerilor din toamnă. Depinde numai de el. Una peste alta, moțiunea de cenzură de azi a fost un exercițiu reușit de democrație, și am intrat și noi în rândul țărilor în care partidele care nu mai au majoritate în Parlament trec în opoziție pentru a ieși după aceea la luptă, întărite și motivate.
Trei pesediști cu degetul pe trăgaci
Mă ia cu frisoane când îmi imaginez ce se va întâmpla atunci când PSD va reveni la putere. Și nu mă gândesc la măsurile cu care sunt convins că sunt pregătiți oamenii lui Victor Ponta să scoată țara din criză, cu ajutorul prietenilor liberali și al antenelor conservatoare. Ci mă gândesc la amenințările din ce în ce mai străvezii pe care le proferează la adresa actualilor guvernanți, în frunte cu premierul Ungureanu. Astfel, în doar câteva zile, nu mai puțin de trei aleși ai partidului celor trei roze au proferat amenințări pentru care unii mai lipsiți de imunitate parlamentară ar cam pica în latura penalului. Primul a fost un deputat din Bârlad, care m-a făcut să îmi schimb impresia despre oamenii din orașul vecin cu locul meu de baștină, despre care credeam că sunt cu capul pe umeri. Adrian Solomon, că așa îl cheamă pe respectivul ales bârlădean, l-a amenințat pe MRU că va avea soarta lui Aldo Moro. Adică să fie asasinat de Brigăzile Roșii, grupoare teroristă italiană care l-a omorât pe omul politic Aldo Moro acum vreo 35 de ani. Apoi vine rândul lui Ponta, care, după ce îi impune silenzio stampa colegului său, o comite și el, spunând despre actualii guvernanți că nici dacă-i împuști nu e suficient. Probabil el se gândea la torturi mai rafinate, sau poate o fi vorbit cu tatăl său politic, Ion Iliescu, să mai cheme o dată minerii, buni la omorât intelectuali, cum s-a întâmplat în 1990 și în 1991. Și ultima, dar mai mult ca sigur nu și cea de pe urmă declarație de genul ăsta vine de la fosta amazoană a lui Vadim și președintă a fan-clubului Free Nicolescu de acum un an și ceva, Olguța Vasilescu. Ea spune că în alte vremuri același Mihai Răzvan Ungureanu ar fi fost împușcat pentru trădare. Să fie oare un deziderat pesedist reintroducerea pedepsei cu moartea prin împușcare sau o fi excesul de lecturi național-comuniste sau fasciste, din vremea când oamenii lui Lenin și ai lui Stalin, inclusiv Gheorghiu Dej îi omorau pe toți cei care nu erau cu ei, și mai ales pe foștii guvernanți ( a se vedea execuția familiei țariste sau a foștilor lideri din țările estice, printre care și Ion Antonescu)? Dar asta nu mai este democrație, ci dictatură cu degetul pe trăgaci...
Și dacă pică guvernul?

Privesc și nu-mi vine a crede cu ce viteză fug pedeliștii mai mult sau mai puțin de vază de la actualul ciolan la un posibil viitor os de ros în cadrul eventualei guvernări USL. Rând pe rând, senatori și deputați trec ba la PSD, ba la PNL (cei mai mulți, că doar vor să refacă dreapta în alianță cu un partid de stânga și cu unul cu doctrină catodică). Urmăresc viața politică românească din 1990 încoace și niciodată n-am văzut un asemenea exod asumat cu voioșie de cei care până mai ieri spuneau un NU hotărât traseismului politic și cu un vădit autism politic de liderii rămași ai PDL. Și nu mă pot abține să nu fac și eu, ca orice cetățean cât de cât pus în temă, oarece speculații, încercând să fac o paralelă între mai multe evenimente.

Primul ar fi fost legat de oferta pe care Traian Băsescu i-a făcut-o lui Victor Ponta pentru postul de premier. Era un cadou otrăvit, iar liderul pesedist știa că va regreta amarnic dacă va accepta. N-a făcut-o, însă acum este pe care să fie obligat să accepte respectiva nominalizare. Și asta pentru că, așa cum obișnuiesc de câțiva ani buni încoace, reprezentanții actualei opoziții au depus și ei o moțiune de cenzură. Inițial, aceasta n-avea șanse de reușită, numai că, practic peste noapte, a început marea dezertare din PDL. Cu mic, cu mare, parlamentarii trec pe capete la USL și se jură că vot vota contrs guvernului pe care l-au susținut până mai ieri. Nebănuind nimic și flămânzi de putere, opozanții care, cel puțin la Senat, au deja o majoritate confortabilă, îi primesc pe toți, ba chiar se mai și laudă cu asta. Puțină lume ia însă în calcul o eventualitate care tinde să devină certitudine: migrația pedelistă către USL poate determina căderea guvernului. Și, pe cale de consecință, nominalizarea unui alt premier. Care nu va putea fi altul, după cum îl știm cu toții pe locatarul de la Cotroceni, decât Victor Ponta. Care va ajunge astfel, mai de voie, mai de nevoie, să conducă un guvern menit să organizeze alegeri și să rezolve problemele din ce în ce mai stringente ale țării. Ar fi o lovitură teribilă primită de șeful opoziției, care s-ar afla între două rele: ori acceptă, și își duce mandatul până în noiembrie, când va avea numai de pierdut de pe urma măsurilor nepopulare pe care trebuie să continue să le ia, că altfel n-are de unde să facă rost de banii atât de necesari colegilor săi hămesiți de atâta opoziție. Plus că s-au mai văzut cazuri de premieri care au scos țara din necaz, precum Isărescu în 2000, și au pierdut cu brio în alegeri. Sau refuză nominalizarea, și pică de laș în fața electoratului, care își va mai zdruncina încrederea în el, ceea ce va duce la scădere de procente în toamnă. În avantajul lui MRU, devenit dintr-o dată demn de voturile unui electorat care știe să aprecieze victima unui...
De ce votul obligatoriu n-are nicio șansă în România
Zilele trecute, pe fondul chiulului masiv al aleșilor noștri, care la unii se cheamă grevă parlamentară, la alții doar lipsă de chef de venit la Parlament, a trecut, prin Senat, adoptat în mod tacit, proiectul de lege prin care votul ar trebui să devină obligatoriu.

N-am nimic cu inițiatorii acestui proiect, poate că ei așa cred că se rezolvă problema din ce în ce mai mare a lipsei de legitimitate a aleșilor. Cred însă că acest proiect nu are nicio șansă de a deveni eficient, chiar dacă, prin absurd, și în ciuda Constituției, ar deveni realitate. Și asta pentru că omul, și mai ales românul, dacă este obligat să facă ceva, face, dar în totală bătaie de joc. Astfel, dacă spui că îi dai amendă 1000 de lei dacă nu se prezintă la vot, cetățeanul român care acum chibițează pe la Antena 3 va veni la urne, va pune ștampila la întâmplare, fără chef, iar rezultatul va fi o bulibășeală totală, în care multe partide se vor trezi, rod al întâmplării, cu voturi primite cadou, în vreme ce consacrații se vor chinui să facă majorități. Și va ieși, de fiecare dată, o guvernare din ce în ce mai ciudat alcătuită, care ne va face să ne amintim cu plăcere de guvernul minoritar Tăriceanu, sprijinit din umbră de PSD, sau de actualul Executiv, șantajat zilnic de UDMR. Va fi totuși o parte bună, pentru că cei care acum promit în stânga și-n dreapta mită electorală se vor reorienta, pentru că își vor pierde puțin din obiectul mitei. Atunci nu vor mai trebui decât să-i convingă pe obișnuiții beneficiari ai șpăgii electorale să voteze cu ei, nu și să vină la vot.
Iar, după maxim două alegeri din acestea obligatorii, guvernanții de atunci vor face cum fac și cei de acum cu votul uninominal: vor recunoaște, în sinea lor, că au greșit, și vor schimba legea. Tipic românesc.
Când jurnaliștii sunt și ei oameni
În ultima vreme, am primit două vești foarte proaste despre doi foști colegi de-ai mei de presă. Unul dintre ei, Dorel Ștefănescu, omul de la care am învățat bruma de sport pe care o știu, a plecat dintre noi, după zeci de ani în slujba presei sportive, murind chiar în urma unui eveniment. Acum câteva zile, am aflat că lui Mircea Mărgărit, care mi-a fost șef la Ziarul de Azi, în urmă cu exact un deceniu, i-a venit rău pe stradă și acum este în comă la Spitalul Județean din Pitești. Coincidență sau nu, venea și el la un eveniment, la lansarea Alianței pentru Argeș și Muscel.

Amândoi, cât i-am cunoscut eu, erau oameni muncitori și creativi. Și mai ales pasionați de munca pe care o făceau. Probabil că nu doar munca a dus la plecarea prematură a lui nea Dorel și la starea în care se află domnul Mircea, cum îi spuneam la ziar, dar cred că a avut o influență esențială în starea lor de sănătate. Pentru că stresul unei asemenea profesii, care te face să devii, de cele mai multe ori, sclavul unor obiceiuri profund nesănătoase, precum fumatul, chiar și băutul în exces, mâncatul pe apucate și dormitul pe sponci, are o mare vină în soarta multora dintre jurnaliști. Pentru că pasiunea pentru jurnalism este, ca orice altă pasiune, mistuitoare și interminabilă. Este un microb de care nu scapi cu antibiotice și care te urmează în mormânt, cum s-a întâmplat cu nea Dorel și cum n-aș vrea să se întâmple cu Mircea Mărgărit. Și asta nu pentru că aș fi nutrit o simpatie deosebită pentru el sau pentru că aș fi întrutotul de acord cu cele scrise de el sau cu stilul său de presă, ci pentru că este un om cult, citit și bine informat, cu păreri clare și bine argumentate. Iar cei ca el sunt din ce în ce mai puțini, ceea ce face ca breasla în care activez și eu să scadă constant în ceea ce privește cultura membrilor săi, cu impact devastator asupra presei în general. De aceea îi doresc să-și revină cât mai repede și să continue să scrie pe criterii.ro, sau oriunde altundeva, și să continue să deranjeze lumea cu stilul său dureros de franc. Avem nevoie de el.
Discursul lui Stroe, jena lui Mircea Andrei și Alianța pentru Argeș și Muscel (video)
Am avut ocazia să particip la lansarea Alianței pentru Argeș și Muscel de la finalul săptămânii trecute. Am văzut multe acolo, într-un interval destul de scurt de timp. Am văzut un președinte de partid, Aurelian Pavelescu, venit de la București să-și arate susținerea pentru acest proiect, menit să schimbe culoarea roșie a județului cu verdele. Am văzut reprezentanții celor două universități, pledând pentru nevoia unei schimbări și în acest județ care, parcă, a rămas pe loc în timp

ce alții tot cresc. Am văzut trei partide, PDL, PNȚCD și PNGCD, care au acceptat să-și pună la comun candidații, într-un timp extrem de scurt. Am fost însă impresionat de două momente din cadrul acestei lansări. Primul a fost, în ordine cronologică, discursul lui Constantin Stroe, pe care îl și reproduc video la finalul materialului. Omul care a salvat Dacia a fost aplaudat în picioare, de toată sala, și probabil că nu puțini din sală se întrebau care ar fi fost soarta județului dacă argeșeanul cu cea mai mare trecere la București (a ajuns inclusiv în consiliul consultativ al premierului Ungureanu) ar fi intrat în politică. Și a ținut un discurs nu prea lung, în care, fără să atace pe nimeni, s-a întrebat de ce la alții se poate face ceva, iar la noi nu, dând exemple precum Dâmbovița, județ considerat de mulți sub Argeș la toate capitolele. Se vedea tristețea omului care ar fi vrut și la el acasă o schimbare, care însă întârzie să vină..Al doilea moment care m-a impresionat a fost cel din final, atunci când Mircea Andrei a vorbit despre argumentele Alianței pentru Argeș și Muscel. Și m-a impresionat jena sa vizibilă atunci când povestea despre o deplasare într-o comună din nord, Arefu, unde oamenii îi spuneau că n-au canalizare și n-au drumuri. Jena unui politician care se izbește de realitatea cruntă a României reale, în care nu contează doctrine, nici ultimul model de iPhone și nici nunta lui Teo. O jenă pe care Mircea Andrei a recunoscut-o implicit și care ar putea să-l aducă mai aproape de oamenii aceia. Care s-au săturat de promisiuni ca de mere acre, și vor ceva palpabil. Cum vor și cetățenii din Poiana Lacului, care au blocat drumul județean pe care își rup zi de zi mașinile. Cum vor și argeșenii din sud, unde timpul parcă s-a oprit la început de secol al XX-lea. Cum vor și cei care merg zi de zi pe drumul groazei de la Pitești la Câmpulung. Dacă mărul lui Mircea Andrei le va garanta acest ceva palpabil, poate că el va înlocui trandafirul lui Constantin Nicolescu. Dacă nu, rămâne cum am stabilit: Argeșul, județ roșu. Atât.
UE, țapul ispășitor al românilor
Face senzație prin mediile de la București ultimul Eurobarometru, care arată că încrederea românilor în Uniunea Europeană a scăzut în 2011 de la 60% la 46%. Este cel mai redus nivel de încredere al unei țări care a avut, în perioada de dinainte de intrarea în familia europeană, și 85% încredere în UE. Oficialii români pun scăderea pe seama crizei, dar sunt și voci care au și altă părere. Iar această părere ar da vina mai degrabă pe percepția românilor despre UE decât pe erorile făcute de instituțiile europene.

Astfel, am crezut că UE este un fel de șef al șefilor de la București, care-i va îndruma pe aceștia să facă ce trebuie pentru ca noi, românii, să trăim la fel ca locuitorii din celelalte state europene. Am avut încredere că schimbarea pe care ne-am dorit-o și pe care niciun lider român n-a fost în stare să ne-o ofere se va face cu presiune din afară, așa cum, de altfel, s-a făcut cam totul pe la noi, încă de pe vremea dacilor și romanilor. Numai că UE nu este Uniunea sovietică, să-ți trimită tancurile atunci când deviezi de la traseu. UE nu e nici instanța supremă a continentului, care să anuleze hotărârile aberante ale justiției. Și, mai ales, UE nu este bunica cea de treabă care-i dă mereu bani de buzunar nepotului neascultător, chiar și atunci cânds acesta sparge gemuri sau nu-și face temele. Iar acest lucru nu s-a prea înghesuit nimeni să-l explice românilor. Dimpotrivă. Ani de-a rândul, politicienii de toate culorile au dat vine pe instituțiile europene pentru propria incompetență sau pentru manevrele prin care mai voiau să pună un bir, și aici aș da doar un singur exemplu, însă concludent, și anume taxa de primă înmatriculare. Tot UE este de vină că românii nu sunt în stare să-și ia banii înapoi sub formă de finanțări pentru proiecte, și tot UE este de vină pentru slăbiciunea unui stat care se lasă zilnic călcat în picioare de multinaționalele care stabilesc cum vor prețurile și calitatea serviciilor, cu o nesimțire care le-ar fi scos demult de pe piața oricărui membru mai vechi al UE. Dar cine să recunoască asta, atunci când ai la îndemână țapul ispășitor perfect: o organizație pe care puțini români o înțeleg, și asta nu din vina lor, care nici nu dă cu parul și nici nu dă bani pe ochi frumoși? În niciun caz politicienii români, mulți dintre ei încă amărâți că regulile europene, multe dintre ele încă opționale, nu-i mai lasă să-și facă de cap așa cum ar vrea. În aceste condiții, mai că este de mirare că nu a apărut niciun partid care să capitalizeze neîncrederea în UE și să atragă voturile euroscepticilor. Dar timpul nu e încă pierdut...
Marea păcăleală
Astăzi e 1 aprilie. Ne pregătim cu toții să face păcăleli care mai de care mai ingenioase, pentru a face haz de cei apropiați sau, de ce nu, de alții. Ziarele publică știri pe care mâine le vor dezminți, la tv e cam la fel, ba și pe net am văzut că apar tot felul de păcăleli. Cu toate acestea, sunt câteva păcăleli pe care continuăm să le primim, indiferent că este sau nu 1 aprilie. Prima dintre ele este cea servită de către fiecare comerciant din țara asta către toți clienții săi.

Ea se referă la produsele presupus bune și la prețurile presupus reduse, care pot fi oricând bătute de alte prețuri din alte părți. Experimentez această păcăleală de fiecare dată când merg la cumpărături, fie la magazinele din cartier, fie la hypermarket. Cea de-a doua păcăleală vine de la furnizorii de servicii din țara asta, curent, gaze, telefonie, internet, cablu TV etc. Toți îți garantează cele mai bune servicii, dar deja te-ai obișnuit cu căderile de curent sau cu presiunea scăzută la gaze, cu internetul care-ți pică atunci când ți-e mai mare dragul și cu telefonul mobil care ți se blochează de trei ori pe lună. Dar cea mai mare păcăleală din țara asta o reprezintă Constituția ei. Aceea care-ți garantează ție toate drepturile omului, de la cel la muncă la cel la propria siguranță, ca să nu mai vorbim de viață decentă și de condiții umane de trai. Numai că statul român, care se presupune că ar fi garantul aplicării acesteia, este ori incapabil, de cele mai multe ori, sau neinteresat în respectarea legii fundamentale. Astfel, în România nu poți să-ți găsești un loc de muncă dacă ai depășit o anumită vârstă și te apropii de pensie. În România nu ești în siguranță practic nicăieri, fie din cauza șoferilor care nu respectă nicio lege, fie din pricina câinilor vagabonzi care te atacă fără discriminare, indiferent dacă ești copi sau ditamai senatorul din partidul de guvernământ, fie din cauza incapabililor care lasă liberi pe stradă potențiali criminali, cum este cazul multor foști polițiști care, numai în ultima lună, au comis trei crime, sau personaje politice sau interlope controversate, care par astfel deasupra legii. În România poți fi furat, rănit sau chiar ucis fără ca făptașul să plătească, indiferent că este vina sistemului sanitar, al celui juridic sau al celui politic, iar asta mi se pare cea mai mare păcăleală. Cum că România ar fi un stat care are grijă de cetățenii săi...
Începutul sfârșitului sau sfârșitul începutului PDL
Toată lumea cântă prohodul PDL, după ce numărul doi din partid, Sorin Frunzăverde, a plecat la liberali. Poate au dreptate cei care deja scriu necrologul actualului partid de guvernământ, care va pierde, mai mult ca sigur, județul unde fostul prim-vice era stăpân de o grămadă de timp. Așa s-a întâmplat ori de câte ori un baron local a plecat dintr-un partid în altul. Așa a fost și când Gheorghe Ștefan a plecat din PNL la PDL, via PLD, iar liberalii au pierdut Neamțul. Așa a fost și când Liviu Dragnea a plecat de la PD la PSD și pediștii de atunci au pierdut Teleormanul. Numai că niciunul din aceste partide n-a murit din aceste lovituri. Ba dimpotrivă, unii chiar au avut de câștigat din pierderea unor baroni locali, fie și pentru că au găsit sau au crescut alții.

Puțini se uită însă spre viitor, după alegerile care pot sau nu pot să fie pierdute de PDL sau câștigate de USL. Lumea nu se termină în 2012, în ciuda previziunilor apocaliptice, iar partidele mari vor trăi și din 2013 încolo. Mai lejer, adică în opoziție, unele, și mai complicat, dar cu acces la resurse, la putere, în al nu știu câtelea an de criză. Și-atunci pedeliștii, în loc să plângă prea mult după fostul coleg și după cei care îl vor urma, ar face bine să își strângă rândurile și să privească bărbătește în față. Poate să-l schimbe pe Boc, dacă asta îi ajută să mai câștige puncte electorale ( că schimbarea lui de la guvern i-a ajutat deja). Să schimbe tot ce pot, pentru că așa ar arăta că sunt un partid pragmatic. Și apoi să-și măsoare forțele în alegeri și să vadă dacă au reușit să-i convingă pe români că merită să rămână la putere. Dacă îi conving, rămân să gestioneze în continuare criza. Dacă nu, merg în opoziție și stau la cotitură, că până în 2014 nu mai e prea mult. Dar vor avea atunci avantajul de a fi mai puțini, dar și mai curați, pentru că cei veniți după ciolan îl vor urma la guvernare. Ar fi un nou început pentru un partid care n-a prea știut, de la crearea lui, ce e aceea opoziția, iar acest lucru nu i-a fost pe deplin prielnic. Am omis în mod intenționat motivul evident pentru care nimeni nu vrea să stea în opoziție, tocmai pentru că nu sunt naiv și presupun că nimeni din cititori nu este. Însă am insistat pe ideea că o curățenie în prag de alegeri este întotdeauna bună, mai ales la partidele pregătite de campanie.
Dar dacă în locul băiețelului ucis de câini la Suceava era copilul meu?

Mă uit în jurul meu cu atenție ori de câte ori trec pe lângă un bloc mai departe de strada principală din cartierul meu sau pe lângp un teren viran. Când sunt nevoit să fac vizite unor concetățeni care locuiesc prin diverse cartiere și nu prin centru, sunt de asemenea foarte grijuliu. Când mai ies din când în când în pădurea Trivale, sunt cu ochii în patru. Când ies în centru, am grijă să nu-i deranjez. Acestea sunt doar câteva dintre măsurile pe care eu, ca cetățean al Piteștiului, sunt nevoit să le iau aproape zi de zi, pentru mine și cei dragi mie. Și asta pentru că în Pitești, ca de altfel în toată țara, omul nu mai este cel mai important locuitor.

El a fost depășit în însemnătate pentru toți cei care contează ca putere de decizie în țara asta, de la președinte la cel mai de pe urmă consilier local, de o altă specie. Este vorba despre specia canină, care, într-o Românie din ce în ce mai avansată tehnologic, ne amintește prin violența de care dă uneori dovadă, că în această țară civilizația elementară este încă departe. Pentru că întâmplarea din județul Suceava, cu acel băiețel de 6 ani sfâșiat de câinii vagabonzi, arată acest adevăr pe care noi, bipezii din țara asta, nu vrem să-l acceptăm. Putem să ne luăm iPhone, Lamborghini, televizoare 3D, genții de zeci de mii de euro, să facem transplant de tot felul de organe, însă unul dintre elementele de bază ale civilizației unei specii, adică dominația sa față de toate celelalte, este încă un deziderat în România. În România, câinii decid cine trece pe un trotuar oarecare și cine nu. Cine trece către pășunea unde lucrează niște oameni și cine este sfâșiat. Cine poate să alerge liniștit prin pădurea Trivale din Pitești și cine nu. Câinii au, din când în când, drept de viață și de moarte asupra unora dintre oameni. Iar situația de la Suceava nu face decât să ne amintească slăbiciunea noastră, ca specie, în fața acestui prieten al omului, cum îi spunem adeseori. Uitând că prietenul unui om poate fi, prin natura sa, dușmanul celorlalți. Este un adevăr pe care mulți dintre noi nu îl acceptă, crezând că tolerarea unor bombe biologice ambulante, care devin adesea violente, este un act creștinesc și uman în egală măsură. Nu este, pentru că datoria noastră de oameni este, în primul rând, către cei de aceeași specie cu noi. Iar cei care, mizând pe meschine interese electorale, trag de timp și nu aprobă legea prin care câinii vagabonzi să nu mai constituie o problemă de viață și de moarte, așa cum s-a întâmplat cândva la Albota, iar acum la Suceava, sunt cel puțin complici la uciderea respectivelor victime de către câini....
Nicolescu i-a dat țeapă lui Andrei
S-a nimerit să mă întâlnesc, în zona centrală a orașului, cu doar câteva minute înainte de ora 17.00, cu președintele PDL Argeș, Mircea Andrei. Citisem pe internet despre anunțata confruntare a liderilor celor două principale partide din Argeș, așa că nu am fost surprins că acesta aștepta încrezător să intre în direct cu cel pe care vrea să-l dea jos din fruntea CJ Argeș, Constantin Nicolescu, pentru o discuție pe tema problemelor pe care actualul șef al județului le are cu justiția.

Mi-am exprimat însă mirarea că cei doi, altminteri inamici declarați, ar putea apărea în aceeași emisiune, știută fiind tactica electorală a liderului PSD, care a evitat și în alte campanii confruntările televizate cu principalii săi adversari. Din păcate, am avut dreptate și de data asta, pentru că, în direct la Realitatea TV, Mircea Andrei n-a putut să se contreze decât cu deputatul PNL de Argeș, Andrei Gerea, aflat în studio la București. A fost o scurtă discuție despre DN73, pe care liderul PDL Argeș s-a angajat să-l repare, dar subiectul deciziei așteptate pentru vineri, 16 martie, care ar putea însemna finalul carierei politice a liderului PSD Argeș, n-a putut fi discutat cu acesta de către principalul său contracandidat. Mircea Andrei, vizibil dezamăgit că n-a avut cine să-i dea replica, a subliniat cu această ocazie că și-ar dori ca Nicolescu să nu fie condamnat de ANI la interzicerea candidaturii, pentru a-l putea înfrunta și învinge în luptă electorală. A fost, însă, o situație pe care, ca fost realizator de emisiuni TV, nu i-o doresc nimănui: să aștepți să vină interlocutorul și acesta să nu apară. În jargon de televiziune, asta înseamna că respectivul invitat ți-a dat țeapă. Așa și cu Mircea Andrei, căruia Constantin Nicolescu i-a dat țeapă. Probabil nu ultima de acest gen, pentru că în continuare cred că nu vom apuca, noi, alegătorii argeșeni, să-i vedem pe cei doi în același platou de televiziune, pentru a-i putea compara înainte de a-l alege pe unul dintre ei. Din păcate pentru noi...
Mihai Răzvan Ungureanu a fost moderatorul, iar Gâdea și Badea invitații
Am urmărit și eu, alături de aproape un milion de români, emisiunea Sinteza Zilei de la Antena 3, de marți, 13 martie, contribuind, poate un pic conștient, la ratingul care a readus, după multă vreme, programul cu pricina pe primul loc pe respectivul segment orar. Mărturisesc spășit că nu am prins chiar de la început discuția dintre cei doi Mihai, Gâdea și Ungureanu, dar am ținut să o văd până la final. Din două motive: unul, pentru că am făcut și eu, la viața mea, emisiuni cu premieri în funcție sau foști șefi ai guvernului, și voiam să trag oarece învățăminte, că poate voi mai realiza așa ceva, peste ani și ani. Și al doilea, ca simplu cetățean, voiam să văd și eu cum se descurcă primul ministru într-o atmosferă mediatică profund ostilă, ca parte a informării unui alegător față de un viitor candidat.

În ceea ce privește arta de a face o asemenea emisiune, mărturisesc că n-am prea avut ce învăța de la Mihai Gâdea. Pentru că, în majoritatea timpului, omul a încercat lovituri motivate politic, respinse elegant de către invitat. Și, deși mă așteptam la o moderație mai serioasă din partea realizatorului/director de la Antena 3, am fost dezamăgit. Gâdea nu a realizat cu cine are de-a face și s-a făcut el însuși de râs, primind directă după directă ca răspuns la întrebările sale care vădeau clar o lipsă de pregătire și de adaptare la invitat. Plus că a lipsit aproape cu desăvârșire adevăratul interes al publicului, fiind căutate dooar nodurile în papura lui MRU. Aici n-am prea avut ce învăța, pentru că oricum n-aș fi în stare să fac în așa fel o asemenea emisiune, fără să mă pregătesc și cu comanda politică răsunându-mi în ureche. Și, dacă aș da de un invitat cu mult peste calibrul meu, și am avut destule situații de acest gen, aș încerca elegant să îi las pe ei să facă show-ul, iar eu doar să punctez câte ceva, prin părțile esențiale, fără să mă fac de râs. Pentru că altfel, dai impresia că ești invitat în propria emisiune, ceea ce dă foarte prost la TV. Ca alegător, premierul actual m-a convins că merită să fie votat, și asta nu pentru că știe să vorbească și să pareze loviturile sub centură. Ci pentru că, așa cum puțini politicieni o mai fac, emană încredere. Când îți spune că vrea să facă asta, sau când promite că face ceva, ai toate motivele, dacă ești de bună credință, să-l crezi. Este singura motivație pentru care merită să votezi pe cineva: dacă îl crezi. Iar eu îl cred pe Mihai Răzvan Ungureanu, după emisiunea pe care a moderat-o el la Antena 3, unde i-a avut invitați pe Mihai Gâdea și, parțial, pe Mircea Badea.
Au mai rămas trei luni fără trei zile ...
Alegerile locale vor avea loc pe 10 iunie. E de-acum oficial. Au trecut ca un vis, pentru unii urât, pentru alții frumos, cei patru ani de la alegerile locale din Argeș din 2008. Niște alegeri care, în general, au avut rezultate asemănătoare ca în 2004, cu PSD-ul triumfător pe aproape toate câmpurile de bătălie electorală și cu restul partidelor și ele, pe undeva, pe acolo. Cu un Constantin Nicolescu câștigând fără probleme un al doilea mandat la CJ, cu Tudor Pendiuc învingător, ca de obicei, din primul tur, cu majoritatea edililor de orașe confirmați în funcție. În rest, în 2008, PNL-ul își mai pierdea din pondere, PDL-ul, aflat atunci în opoziție, avea o ușoară creștere, iar lista de partide cu aleși locali era completată de PNGCD, PRM și PNȚCD, cu câțiva aleși locali.

Acum, în prag de noi alegeri locale, lucrurile sunt total schimbate. Avem o alianța foarte puternică, USL, care spune că poate câștiga cam tot județul. Puțin probabil, dar oamenii au dreptul să spună ce vor. Mai avem, pentru prima dată în Argeș, o opoziție serioasă, din partea PDL-ului, care și promite că va câștiga județul. Destul de puțin probabil, însă, în condițiile în care Argeșul este, încă, destul de roșu din punct de vedere politic. Dar nu imposibil, așa cum era până acum. Și mai sunt partide noi sau vechi, unele în scădere serioasă de formă, precum PRM-ul, altele pe val, cum este partidul lui Dan Diaconescu. Între cele două tendințe, UNPR-ul care se bazează pe foștii nemulțumiți din USL, dar mai ales pe viitorii, PNGCD, care de-abia și-a schimbat președintele, și PNȚCD, în căutarea aliatului care să ajute vechiul partid istoric să-și mai recupereze din gloria trecută. Cu toții spun că vor câștiga, însă mulți dintre ei n-o cred. Se tem că PSD-ul lui Nicolescu va face iar jocurile și așteaptă cu înfrigurare ca omul numărul 1 al județului să fie blocat pe cale juridică din drumul său spre al treilea mandat de președinte al CJ. Și au dreptate, pentru că nici PDL, nici PPDD și nimeni din zona politică nu-l pot opri pe Constantin Nicolescu. Doar ANI, mereu blamată și luată la ochi de toți politicienii, în ciuda notelor bune primite constant de la Bruxelles pe această temă, poate schimba soarta alegerilor locale din Argeș. De aceea, decizia amânată de vinerea trecută va fi, pentru noi toți, momentul adevărului. Dacă Nicolescu va fi împiedicat să candideze, atunci lucrurile se complică, iar opoziția argeșeană are o șansă istorică de a se impune. Dacă nu, scenariul din 2008 se repetă. Și vom continua să visăm, unii frumos, alții urât, la alegerile locale din 2016. Sau din 2020. Sau din 2040...
Salariile bugetarilor, eterna miză a politicii românești
De-abia s-a anunțat că vor reveni salariile (bugetarilor, se-nțelege) la nivelul din iunie 2010, că toată lumea a sărit în sus. Televiziunile de știri au aplaudat sau, dimpotrivă, au criticat ideea, în funcție de orientare, iar politicienii s-au și năpustit să-și facă un pic de campanie pe tema asta. Era și normal, și eu mă așteptam ca, în prag de alegeri, puterea să umble la banii celei mai harnice categorii sociale (când vine vorba de prezență la vot). Cu toate astea, m-a surprins plăcut părerea lui Victor Ponta, altfel un demagog de primă mână, care a spus că, dacă nu sunt bani pentru salarii, ele vor fi reduse la loc în 2013, sub o eventuală guvernare USL. Ca politician responsabil, nota 10 pentru sinceritate.

Ca politician român, nota 4, pentru că electoratul român mai degrabă crede că-i dai, deși n-ai de unde, decât să-ți aprecieze sinceritatea când îi dai vești proaste. Iar urmarea, după mărirea salariilor, este previzibilă: poporul bugetar va uita ce-a pătimit în ultimii ani și va vota din nou cum trebuie, în vreme ce restul poporului va sta în continuare la mila patronului. Și, după alegeri, revenim de unde-am plecat: salarii reduse, taxe crescute, creștere economică ioc, că am aruncat cu banii de investiții în salarii. Pe de altă parte, au și guvernanții dreptatea lor să mărească salariile, că doar promiseseră acest lucru de vreun an și ceva. Și vor avea acum ocazia, destul de rară în politica ultimilor ani, să spună: V-am promis ceva, uite că ne ținem de cuvânt. Rămâne însă de văzut dacă va fi suficient sau mai trebuie și altceva pentru ca PDL să-și revină. Timp ar mai fi, că de-abia e martie și multe mai pot crește până în noiembrie, mai ales după alegerile locale.
Mandinga, Zaleilah, Euroviziunea și legătura lor cu România (vezi și video)
Am tresărit plin de patriotism atunci când am auzit cine va reprezenta România la Euroviziune. Trupa cu nume neaoș românesc, Mandinga, cu o piesă intitulată la fel de neaoș Zaleilah, cântată în vreo două limbi din care, surpriză, niciuna nu e româna, și al cărei videoclip oficial, pe care îl atașez, este filmat într-un loc 100% românesc numit...Dubai. Ce-i drept, melodia are ceva românesc, adică interpreții, majoritatea români, și compozitorul, celebrul Costi Ioniță, unul dintre inventatorii manelei postdecembriste.

Care, după cum se poate auzi cu ușurință, nu uită de unde-a plecat și vine cu o piesă ritmată, cu accente etno care nu au nicio legătură cu România, ci cu tărâmurile latino-americane, care chiar seamănă, pe alocuri, cu o manea. Nu de-aia de genul Salam sau Minune, dar tot din acest domeniu. Aceasta este piesa pe care, peste câteva luni, o să așteptăm să ne-o voteze frații noștri moldoveni, precum și sutele de mii de români din Spania, Italia și...cam atât. Aceasta a fost, așa cum scrie presa, alegerea românilor care au dat sms-uri pe bani la TVR, așa că ea, ca în orice democrație, trebuie respectată. Numai că mai sunt și cârcotași, așa ca mine, care se întreabă ce legătură mai are România cu această piesă, care va concura sub steag românesc deși nu prea are nimic românesc într-însa? Sau poate așa arată globalizarea în muzică în anul de grație 2012, când artiștii români au cucerit piața dance din toată lumea cu piese care n-au nicio legătură cu România. Performanță pe care TVR-ul speră s-o repete și la Eurovision, uitând însă că acolo e un concurs între țări, nu o competiție pentru vânzare de discuri...
Mișcarea Populară, șansa PDL de a câștiga Argeșul
În urmă cu câteva minute s-a aflat că șefii PDL au decis că nu vor merge sub sigla Mișcarea Populară la nivel național, dar au dat undă verde pentru asemenea mișcări pe plan local. Acestea vor putea fi decise de către liderii locali ai PDL, în funcție de conjuncturile din fiecare județ. În Argeș, o asemenea alianță ar fi benefică pentru pedeliști, pentru că vorbim de un județ roșu, în care PSD-ul n-a pierdut niciodată alegerile locale sau generale. Aici, împreună cu PNL și cu PC, pesediștii stau confortabil, pregătindu-se să se impună din nou în alegerile locale.

Iar în condițiile în care primarii vor fi aleși din primul tur, șansele PSD, partidul care are cei mai mulți edili, de a-și conserva statutul de forță politică principală în județul care i-a dat pe Brătieni și pe Ion Mihalache sunt destul de mari. În această situație, PDL-ul lui Mircea Andrei, chiar dacă aflat în cea mai bună poziție electorală din istoria sa, nu-și poate permite să piardă niciun vot. De aceea, este posibil ca partidele apropiate de PDL, precum UNPR-ul lui Gingăraș, PNȚCD-ul lui Prunaru și PNGCD-ul lui Preda, care separat probabil că nu ar înregistra decât mici victorii, ar putea aduce destule mii de voturi în plus, poate chiar zeci de mii. Voturi care ar conta în special în bătălia lui Mircea Andrei pentru câștigarea Consiliului Județean, dar ar prinde bine și la crearea de majorități în mai multe localități. Iar dacă se va renunța la portocaliul mult hulit pentru verdele care a avut câștig de cauză anul trecut, la Neamț, șansele actualei opoziții din Argeș cresc. Și poate vom asista la ceva inedit pentru noi, argeșenii: alt partid la conducerea județului...
De ce nu mă surprinde posibila suspendare a fondurilor europene pentru resurse umane
Zilele acestea, întreaga țară a fost cutremurată de o veste teribilă. Programul Operațional Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU) rămâne fără bani pentru câteva luni. Cu alte cuvinte, proiectele derulate în România pe resurse umane, care nu sunt deloc puține, vor rămâne câteva luni fără finanțare. Și nu e vorba de puțini bani, pentru că UE dă României, pe POSDRU, nu mai puțin de 3,4 miliarde de euro. Bani foarte ușor de obținut, pentru că în schimbul lor nu trebuie decât să te faci că îi înveți pe niște oameni câte ceva, de cele mai multe ori chestii inutile.

Și asta-i tot. Rețeta este folosită de mulți în România, și asta se poate observa văzând cât de dese sunt reclamele la asemenea proiecte de resurse umane în raport cu alte proiecte europene (și aici nu mai vorbim de stupiditatea unora dintre reclame, din care se vede cât de ieftine au fost). În rest, urmezi modelul de succes al unuia dintre proiectele piteștene, al cărui nume nu-l voi menți ona, din respect pentru unii oameni care lucrează pentru el: salarii foarte mari, angajări pe simpatii și relații de rudenie, promovare minimă și deci ineficientă, dar și activitate care, de cele mai multe ori, se dovedește inutilă. Pentru că, de cele mai multe ori, cursurile organizate prin proiectele de resurse umane nu au nicio legătură cu realitatea de pe piața muncii din România: se fac cursuri de ospătari, coafeze și frizeri, atunci când pe piață se cer alte joburi. Și atunci să ne mai mirăm că băieții de la UE au descoperit deficiențe majore la sistemul de management și control? Și că șefa de la Autoritatea de management a fost schimbată? Când se vede cu ochiul liber că multe milioane de euro, dacă nu chiar miliarde, sunt aruncate de pomană, fără să producă beneficii decât pentru promotorii proiectelor. Era o urmare normală, și poate acest duș rece le va aduce aminte coordonatorilor de proiecte europene pe resurse umane că scopul lor principal ar trebui să fie ajutorarea oamenilor să-și găsească mai repede un loc de muncă, nu propria bunăstare. Dacă nu, poate o vor face organele de control europene.
De la prințul nerecunoscut la retardații lui Băsescu

Sunt prin presă destui oameni pe care îi citesc, considerând că au ceva de spus care să merite câteva minute din timpul meu. Sunt și jurnaliști de presă locală, și condeie mai cunoscute din presa de Capitală. Unul dintre acești oameni pe care de obicei îi citesc a scris despre un subiect care mi-a atras și mie atenția, și nemulțumirea, și anume declararea de către Înalta Curte a domnului Paul Lambrino ca fiind os regal. Ca monarhist, nu-mi fac probleme pe tema asta, din moment ce, în casele regale, regulile sunt un pic diferite. Așa că omul poate el să fie fiul tătălui său, care a fost os de rege, dar, nefiind recunoscut ca alteță regală, este de facto în afara familiei regale a României. Și, bineînțeles, lucru care pentru mine contează mai puțin, dar pentru alții mai mult, este și departe de averea familiei regale, care este, de fapt, miza luptei domnului Paul pentru recunoașterea paternității sale regale.
Dincolo de acest aspect, am observat în respectivul material un termen depreciativ la adresa celor care ar avea probleme în a înțelege legăturile neprobate între președintele Băsescu, aflat într-o legătură de rudenie cu domnul Paul, și decizia luată de ÎCCJ. Aceștia, adică cei care mai susțin actuala putere, sunt calificați fie profitori, pentru că au de câștigat material, fie retardați, de către distinsul jurnalist.

Ideea nu este nouă și este prezentă peste tot în discursul oricărei opoziții românești, care, după modelul deja patentat de comuniști, spune că "Cine nu e cu noi, e împotriva noastră". Și derivate de genul: Cine e cu noi e deștept, cine nu, e prost sau Cine trădează pentru noi e bun, cine nu, e trădător. Sunt jocuri politice normale, din păcate, pe la noi, iar dacă aș fi citit asta cu retardații într-o declarație politică. chiar nu m-aș fi sesizat. Dar să vezi așa ceva scris de un jurnalist care apare des pe la TV și-și dă cu părerea despre tot ce mișcă, fiind carevasăzică un soi de analist politic, așadar imparțial, asta mi se pare trist și total neprofesionist. Pentru că respectivul jurnalist scrie ca și cum ar fi membru al opoziției politice, fără a-și arăta deschis opțiunea politică. Plus că el își jignește cititorii care se întâmplă să nu aibă aceleași opinii cu el, pentru că pe ziarul său online nu scrie : A se citi numai de fanii USL sau de adversarii lui Traian Băsescu! Și, ca să închei pe o notă relaxată, pot spune că sunt convins că există retardați și de-o parte a baricadei politice, și de alta ( dacă nu credeți, urmăriți orice talk show politic de pe televiziunile de știri). Numai că, se vede treaba, jurnalistul pe care obișnuiam să-l citesc până astăzi crede că retardații care îl critică pe Băsescu sunt mai buni decât cei care nu-l critică...Numai că...
Rușine de fost antenist
La un moment dat, mi s-a propus să trec de la Antena 1 Pitești la Antena 1 București. Nimic nou, tuturor celor din provincie care aveau cât de cât valoare și o figură telegenică li s-a propus treaba asta. Unii dintre ei au acceptat (de fapt majoritatea), însă puțini au avut cariera fulminantă a fostei mele colege Dana Grecu. Alții, foarte puțini, printre care și subsemnatul, au refuzat, și au ajuns să regrete acest refuz. Și eu am regretat că nu am făcut mutarea către București, dar au fost, ce-i drept, și momente în care nu mi-a părut rău de decizia luată. Cel mai recent asemenea moment a fost atunci când am citit despre emisiunea lui Dan Capatos în care au fost rulate minute de-a rândul imagini cu posteriorul gol al fostului premier Emil Boc.

Emisiunea în cauză, deși cu greu îi putem spune așa, a avut partea ei de rating, iar controversele stârnite au fost și vor fi disecate de alți comentatori, mult mai pertinenți. Eu, ca fost slujbaș în acel trust, și ca unul dintre oamenii care ar fi putut ajunge, prin forța împrejurărilor, producător la Un show păcătos ( pentru că într-o televiziune de asemenea nivel, orice e posibil din punct de vedere al resurselor umane și nu numai), m-am gândit numai dacă aș fi promovat respectivul subiect. Argumente erau destule: nu vezi în fiecare zi fundul unui fost prim-ministru, era vorba de un adversar politic al patronului, plus ratingul inerent legat de arătarea unei personalități în pielea goală. Argumentele în minus puteau părea subțiri: deontologie, viața privată a oricărui om, fie el prim ministru sau măturător pe stradă, penibilul unei situații atât pentru cel vizat, cât și pentru cei chemați să comenteze etc. Și m-am gândit ce-aș fi făcut, cu mintea mea de acum și cu experiența unor ani mulți în trustul Intact. Aș fi spus pas subiectului, după care m-aș fi cerut imediat afară din respectiva poziție. Pentru că, indiferent cât de îndoctrinat aș fi putut fi contra dușmanului patronului, n-aș fi putut trece peste rușinea pe care mi-ar fi pricinuit-o abordarea subiectului. Ca atare, cu orice consecințe, aș fi evitat promovarea lui. Ar fi fost neprofesionist din partea mea, dar, să nu uităm, înainte de a fi profesioniști, suntem oameni. Iar eu, ca om, aș fi simțit o rușine pe care o simt și acum, o rușine de fost antenist.
Victimele necesare ale zăpezii

Nu știu de unde a venit atâta zăpadă, dar știu că va dura ceva vreme până va dispărea. Iar prezența ei în viața noastră ne face să ne adaptăm, chiar dacă nu ne face nicio plăcere, la noua realitate meteorologică. Astfel, dimineața, înainte de a face gestul vitejesc de a scoate mașina din parcare, iei frumușel lopata și faci curățenie la ieșirea din cazemată ( pentru că locul tău de parcare seamănă cu o cazemată, având trei pereți de zăpadă și doar o ieșire, și aia acoperită cu zăpada cu nisip împrăștiată de utilajele de deszăpezire. Acea zăpadă o dai la o parte cu lopata, după care ieși pe stradă. Și mergi, pe drumuri mai mult sau mai puțin deszăpezite, în funcție de vrednicia edililor, și ajungi într-o altă parcare. Ați ghicit, necurățată. Și iar iei lopata și-ți faci loc. E o activitate care ține loc de gimnastica de înviorare, cu care mulți dintre noi ne-am obișnuit deja. Iar aceste probleme legate de deplasare și parcare sunt, de altfel, cele mai mari în majoritatea țării. Sunt, însă, zeci de mii de oameni care au probleme mult mai mari. N-au curent, n-au mâncare, sunt izolați și speriați. Unii sunt bolnavi, iar alții mor.

Acestea sunt adevăratele victime ale zăpezii, care au nevoie de tot ajutorul pe care restul țării îl poate trimite. Poate că unii dintre ei nu-l merită, pentru că au fost leneși și nu și-au făcut singuri curățenie în ogradă. Poate că unii au picat beți în zăpadă și au murit acolo. Și ei sunt victime ale zăpezii, și ei au nevoie de ajutor, așa cum, și la spital, sunt tratați și leneșii, și bețivii. După aceea vine și nota de plată, dar mai întâi sunt salvați. Așa ar fi trebuit să gândească și deputatul Toader de la PDL, înainte să dea din gură despre cei beți care au murit de frig, o gafă care, într-o țară civilizată, ar fi însemnat finalul carierei sale politice, chit că e ditamai șeful deputaților PDL, omul care face semn cu degetul cum se votează. Și el ar merita să fie o victimă necesară a zăpezii, la fel ca inconștientul de la Termoelectrica, care vorbea de întreruperea curentului pentru că energia trebuia să meargă la export. Sunt doar două cazuri de oameni care au vorbit fără să se gândească la semenii lor, și care merită să fie eliminați din funcțiile lor publice. Unul, cel mai mic, a fost deja zburat. Așteptăm o reacție similară și pentru deputatul Toader, de la președintele PDL, Emil Boc, dar și pentru prefecții din județele calamitate, pe care noul premier ar trebui să-i demită cât mai repede, pentru incompetență și delăsare. Iar lista cu aceste victime necesare ale zăpezii, cu cei care, prin incompetență și prin rea voință, au dus, poate, la moartea unora dintre zecile de victime reale ale zăpezii, ar...
Guvern făcut în necazul opoziției
M-am tot uitat pe lista celor care ar urma să facă parte din guvernul Lui Mihai Răzvan Ungureanu și parcă nu mi-a venit a crede. Mai întâi de toate, am apreciat puterea greilor pedeliști de a renunța la prim-plan. Un guvern fără Elena Udrea, fără Sulfina Barbu și fără Anca Boagiu, indiferent de buna sau de reaua lor imagine, arată că în Modrogan oamenii chiar joacă totul pe cartea schimbării la față a guvernării.

Nu contează că rămân destul miniștri din restul coaliției, pentru că de ei chiar nu prea ai multe de spus pe negativ. Vine însă principalul partid de guvernământ cu nume la fel de insonore precum ale foștilor, de-acum, miniștri anonimi Ialomițianu, Ariton și Vreme. Există însă o diferență esențială. Numele insonore vin la pachet cu CV-uri pline de reușite, de școli înalte și de potențial. Cum este probabilul ministru de la agricultură, Stelian Fuia, școlit la Harvard. Sau viitorul șef de la Finanțe, Bogdan Drăgoi, una dintre stelele în ascensiune ale lumii financiare românești. Ca să nu mai vorbim de Andreea Vass, care, deși nu foarte iubită nici în partid, nici în afara ei, chiar știe economie. (De altfel, până la urmă, ea s-a retras din poziția de ministeriabil, din motive încă neclare.)
Iar lista ar putea continua, cu oameni care promit o schimbare. Care ar trebui să fie în bine. Pentru că altfel o vom duce și noi mai prost, și, pe cale de consecință, și partidul care îi propulsează. Chiar dacă au în spate oameni puternici din PDL, membrii guvernului Ungureanu pot face diferența. Și au puține tinichele de coadă, spre necazul opoziției, de parcă înadins au fost căutați oameni cu puține sau chiar deloc probleme de imagine de către PDL. A fost o mutare inteligentă, care merită aplaudată. Laurii, sau, dimpotrivă, huiduielile, le vom păstra pentru finalul acestui mandat. Care, dacă acest guvern al tineretului pedelist trece, va fi în mod clar la termen.
Alianța NU contra lui Mihai Răzvan Ungureanu

Nu m-am așteptat ca să vedem atât de repede un premier desemnat, după demisia lui Emil Boc. Dar l-am văzut, și, de ce să mint, mi-a plăcut. Nu pentru că e ochelarist, ca și mine, și nici măcar pentru că aș fi ținut minte ce a făcut el înainte (nu-i vorbă, că a făcut destule, ca ministru, ca șef al SIE sau în alte calitățile pe care le-a avut). Pentru că am vrut să-l iau de nou. Și pentru că, la prima impresie, omul m-a convins că vrea să facă ceva. Și că știe și cum s-o facă. Plus că mi-a plăcut ideea că vrea să discute cu cei din opoziție de la egal la egal, pe chestiuni care transcend politicul. Este un nou fel de a face politică, unul elegant și european, care pare atât de ciudat în haznaua noastră politicianistă încât nici nu știm cum să-l înțelegem.

Poate de asta, la doar câteva minute de la prezentarea lui Mihai Răzvan Ungureanu ca premier desemnat, am văzut zeci de oameni, pe la toate posturile, repeziți să-l desființeze. Ba pentru că a fost membru supleant al CC al UTC, ba pentru că ar fi șef al SIE. Atât! Nimic altceva de reproșat unui potențial prim-ministru. Mi s-a părut cam puțin, iar argumentele cu care l-au atacat pe Ungureanu chiar nu rezistă, dacă le privești cât de cât obiectiv.
Pentru că nu ai de ce să faci tam-tam contra unui premier care a fost și el pe o listă de supleanți, atunci când ai avut un președinte (Ion Iliescu) mult mai sus plasat în ierarhia comunistă, când ai avut un alt președinte șef de organizație UTC (Emil Constantinescu), când ai avut un premier (Petre Roman) fiu de comunist ilegalist, în vreme ce un alt fost premier, cel căruia îi spuneam Hagi al Finanțelor (Nicolae Văcăroiu), fusese chiar șef la Comitetul de Stat al Planificării, fiind practic membru al guvernului din ultimii ani ai lui Ceaușescu.
Asta pe chestiile comuniste, ca să nu mai aduc aminte de faza cu Băsescu spunându-i lui Năstase despre poporul care avea de ales între ei, cei doi comuniști. Iar faza cu SIE chiar nu-i poate fi reproșată lui, pentru că el acolo și-a făcut treaba, dovadă faptul că nu s-a auzit nimic rău despre acel serviciu (iar în cazul de față, no news is good news).
Și gata cu argumentele. Mai râmâne eternul argument, și anume că este al lui Băsescu. Atât! Cu alte cuvinte, orice vine de la Băsescu este rău pentru membrii acestei adevărate Alianțe NU. Care nu înseamnă numai opoziția, pentru că acolo este normal să spui Nu la orice vine din partea puterii. Ci mai înseamnă, din păcate, și oameni de presă care uită, tot mai des, că prima lor datorie este să fie obiectivi, pentru ...
La cald, despre sfârșitul epocii Boc
Acum câteva minute, Emil Boc a anunțat vestea pe care o așteptam de multă vreme. A demisionat. Nu am primit vestea nici cu bucurie, așa cum probabil o vor fi primit-o cei care îi doresc cu ardoare postul, nici cu tristețe, așa cum vor fi primit-o din ce în ce mai puținii membri ai fan-club-ului său, ci ca pe o veste firească. Este normal, când nu mai ai demult parte de încrederea poporului tău, să te dai la o parte. Este normal, atunci când cam toată lumea din partidul pe care îl conduci îți spune, mai pe ocolite sau direct în față, că e timpul să te cam dai la o parte.

Și e normal, și cred că acesta a fost, de fapt, motivul real al demisiei lui Boc, să te dai la o parte când a venit vremea ca cineva să culeagă roadele celor trei ani de austeritate de care numele tău s-a legat în mod dramatic, atât pentru tine, dar mai ales pentru compatrioții tăi. Anul 2012 e un an electoral, iar PDL trebuie să încerce imposibilul, adică să rămână la putere. Primul pas, obligatoriu, era renunțarea la Emil Boc. Iar aici este de apreciat faptul că omul și-a dat seama de asta și a plecat singur. Ce va fi mai departe, doar Băsescu știe. Eu, ca simplu cetățean, privesc cu relaxare această schimbare, pentru că îmi spune că este un prim pas spre ieșirea din criză. Politică, economică, socială etc. Dar mai e mult până departe...
Maestrul ne-a lăsat singuri...
Ca să ne dăm importanță, uneori nu ne spunem pe nume. Ne spunem pe funcție sau în alt mod. Unii le spun director, sau ministru, sau șef celor pe care îi întâlnesc. Mie nea Dorel îmi spunea, din motive pe care nu le-am aflat niciodată, Maestre. Și eu îi spuneam lui tot așa. Dintre noi doi, eu aveam dreptate, pentru că, dacă am habar despre presa sportivă, asta i se datorează exclusiv lui. Iar dacă a existat vreodată un ziarist care să mă impresioneze atât ca cititor, cât și ca om care muncește în această branșă ingrată a jurnaliștilor, acesta a fost cu siguranță Dorel Ștefănescu.

N-am știut niciodată câți ani are, pentru că mie mi se părea a fi veșnic. Cu țigara lui fără filtru și cu carnețelele sale din care îți putea spune pe nerăsuflate până și ultimele rezultate de la divizia județeană de fotbal sau din prima ligă de rugby, nea Dorel a fost (mi se pare extrem de ciudat să vorbesc despre el la trecut) unul dintre oamenii care au adus onoare meseriei pe care au făcut-o. A fost un jurnalist pasionat, un coleg bun și un adevărat mentor pentru puținii jurnaliști care au vrut să învețe de la el. A fost, în același timp, un adevărat cetățean al acestui oraș și al acestui județ, interesat nu numai de sport, ci și de tot ceea ce se întâmpla. Iar la anii săi, nu înceta să ne uimească cu vioiciunea spiritului și cu puterea sa de muncă, prin care ne făcea adesea de rușine pe noi, cei mai tineri. Iar situații de acestea am trăit destule, în anii când colabora cu Antena 1 Pitești și am avut ocazia să lucrez cu el. Acum nu mai este printre noi, însă amintirea sa rămâne. A unui adevărat jurnalist, cum, din păcate, puțini mai sunt, a unui adevărat profesionist. Adio, maestre! Ne pare rău că ne-ai lăsat singuri într-o breaslă care, de astăzi, este mai tristă.
Adrian Năstase, de la Arogantul la Condamnatul
Am trăit s-o vedem și pe asta: un fost prim-ministru al României, Adrian Năstase, condamnat la închisoare cu executare. Discutăm, evident, de perioada de după 1990, că în istoria noastră zbuciumată au mai existat premieri condamnați la închisoare, dar pe vremea dictaturii comuniste. A venit însă ziua de 30 ianuarie 2012 și judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție și-au luat inima în dinți și-au pronunțat o condamnare care poate fi considerată, pe drept cuvânt, istorică.

Nu voi comenta speța, pentru că nu sunt specialist, ci voi aborda implicațiile deciziei. Astfel, indiferent dacă domnul Năstase face sau nu pușcărie, pentru că mai are șansa recursului, s-a creat un precedent de natură să dea frisoane multora dintre potentații zilei de ieri, de azi sau chiar de mâine. Justiția, acuzată de o grămadă de păcate, a făcut un pas decisiv către independență. Pentru că prima condamnare penală a unui fost prim-ministru poate fi considerată o adevărată declarație de independență a celor care aplică legea față de cei care conduc sau au condus țara.
Plus că situația celui poreclit, la un moment dat, "Arogantul", pentru modul autoritar în care controla destinele țării pe vremea mandatului său în fruntea guvernului, arată că, de la mărire la decădere, ca în tragediile antice sau în cele contemporane, nu poate fi decât un pas. Care, chiar dacă durează de vreo 7 ani, a putut fi făcut. De acum, nimic nu va mai fi la fel în relația justiție-politică. Spre binele nostru, al simplilor cetățeni, care vom avea, încetul un încetul, o mai mare încredere într-o instituție care ne arată că tratează la fel și vlădica, și opinca.
Regele Mihai, cel mai de încredere român
A fost nevoie să iasă mii de oameni în stradă pentru ca românii să-și dea seama că soluția pentru o viață politică mai curată și, poate, mai eficientă, se află lângă ei. A fost nevoie să observe partidele din arcul guvernamental că protestele din ultimele două săptămâni nu sunt orientate doar contra lor, ci și împotriva tuturor politicienilor, pentru ca cetățenii să-și dea seama că ei, de fapt, sunt nemulțumiți nu doar de actualul guvern, de actualul președinte, ci și de fostul guvern, și, de ce nu, chiar și de viitorul. Pentru că, așa cum știm toți, de peste 22 de ani nu facem decât să rulăm aceleași garnituri de politicieni, eventual și pe rudele acestora, dând exemplu doar familia Ponta-Sârbu de la PSD și familia Băsescu, de parcă am vorbi despre niște dinastii ad-hoc. O observație făcută de mai bine de o treime dintre români, care au răspuns, într-un sondaj recent, că au încredere în altă personalitate decât cele politice. Și anume în Regele Mihai I, devenit pentru prima dată omul care se bucură de cea mai mare încredere în rândul concetățenilor săi.

Este o evoluție normală, o creștere de peste 11 procente față de luna trecută, de la 25 la 36%, determinată de luările de poziție ale Majestății Sale, care au arătat, pe lângâ neutralitate, o apropiere de cei mulți. Iar cei mulți au reacționat, lozinci pro-monarhice putând fi văzute la majoritatea mitingurilor, fie ele apolitice sau politice. Plus că internetul este plin de mesaje pro-monarhice. Ce va urma? O creștere și mai mare a încrederii în rege, apoi, dacă avem o clasă politică responsabilă și interesată de ceea ce crede poporul, o dezbatere serioasă pe tema revenirii la monarhie. Pentru că este limpede că republica România are probleme din ce în ce mai mari. Și nu atât ea, cât reprezentanții săi aleși sau care se vor aleși.
ACTA sau sfârșitul internetului liber

În 1989, odată cu căderea regimului comunist, descopeream, timizi, ce e aceea libertate. Încetul cu încetul, am învățat să ne spunem părerea despre cei care ne conduceam, să vorbim liberi la telefon sau față în față, să ne exprimăm așa cum vrem oricunde vrem. Evident că nu toți, și evident că nu mereu, pentru că societatea noastră n-a fost niciodată extrem de liberă, din cauza reminiscențelor comuniste ale celor care ne-au condus și încă ne conduc. Numai că, spre ghinionul nostru, al românilor, n-am avut prea mult timp bucuria de a fi total liberi. Am avut mai multe runde de alegeri libere, al căror rezultat este însă din ce în ce mai rar decis de voința liberă a majorității și din ce în ce mai des stabilit de mita electorală sau de amenințările politrucilor de orice culoare politică, demni păstrători ai tradiției comuniste în materie.

Am reușit, încetul cu încetul, să ieșim din țară, ba chiar, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, putem merge liberi unde vrem și putem munci unde poftim. Teoretic, pentru că practic, criza economică și așa-numita luptă contra terorismului ne limitează economic și chiar fizic mișcările. Iar dacă mai pui la socoteală naționalismul crescut al tot mai multor guverne, combinat cu înclinația spre infracționalitate a unora dintre compatrioții noștri, observi că atât libertatea de mișcare, cât și cea de a munci, sunt serios limitate. Și că veni vorba despre muncă, nici în țara noastră nu mai putem găsi așa de ușor loc de muncă, chiar dacă însăși Constituția îți garantează dreptul la muncă. Aceeași lege fundamentală îți garantează și alte libertăți, pe care, în mod real, nu le mai ai. Nu mai ai nici libertatea de a merge pe orice stradă oricând vrei tu, din pricina câinilor vagabonzi, care sunt, în multe zone din România, mai periculoși decât infractorii obișnuiți. După cum libertatea de merge cu mașina este și ea limitată, economic, de incompetența guvernanților de ieri și de azi, care au permis existența unui cartel în domeniul petrolier. Nici libertate reală de a-ți alege propriul furnizor pentru diferite servicii, cum ar fi gazele naturale și energia electrică, nu o ai, pentru că și aici s-a format un monopol. Monopol care există, din păcate, în multe domenii de activitate, și care te pune pe tine, simplu beneficiar, în situația de a-ți pierde libertatea de alegere tot mai des. Cât despre libertatea de exprimare, aici e și mai grav. Poți să-l înjuri pe președintele țării, dar nu ai voie să spui vreun cuvânt rău despre evrei. Poți să-l înjuri pe primul ministru, dar dacă spui lucruri rele despre primarul tău sau despre vreun alt potentat local, poți avea probleme cu locul de muncă sau cu propria afacere. Ca să nu mai vorbim că nu poți spune nimic bun despre unul dintre cei mai cunoscuți argeșenidin...
Când Băsescu apare, țara-i lovită de ninsoare!
Pe vremea primului mandat al primului președinte de după evenimentele din 1989, se spunea, mai ales în campaniile electorale, că "Iliescu apare, soarele răsare". Nu am stat niciodată să verific, în cele câteva rânduri când am asistat la vizitele actualului președinte de onoare al PSD la Pitești, dacă se confirma zicala. A intrat însă în folclor și, alături de fetele de la Apaca, acolo rămâne, mărturie a primilor ani tulburi de democrație originală. Anii au trecut, folclorul s-a îmbogățit cu diverse alte expresii memorabile, însă nimeni nu s-a mai impus drept catalizator meteorologic. Până acum câteva zile, când venirea în forță a iernii a coincis cu ieșirea, nu mai puțin furtunoasă, a președintelui Băsescu, după aproape două săptămâni de proteste împotriva sa și a guvernului său.

A urmat o ieșire mai soft, de președinte cuminte, dar hotărât să nu dea un pas înapoi, al cărui discurs nu putea să nu trezească reacția opozanților săi, mai mult sau mai puțin interesați politic. Numai că s-a întâmplat ca țara să fie lovită de două nenorociri, imediat după intervenția cu românii a șefului statului. Mai întâi a murit unul dintre cei mai buni actori români, Emil Hossu, după care ziua în care dictatorul cu care tot este comparat Băsescu ar fi împlinit 94 de ani a adus urgia iernii cam peste tot. Autostrăzile și o grămadă de drumuri importante blocate, mii de gospodării rămase fără curent, iar coșmarul alb continuă, mai ales în zona de sud-est a țării. În acest timp, protestele antiguvernamentale merg mai departe, însă fără prea mare forță. Să fie oare din cauza timpului, sau din cauză că televiziunile au găsit, aparent, ceva mai spectaculos de arătat la popor? Nu putem ști, dar este cert că, cel puțin pentru câteva zile, președintele Traian Băsescu nu mai face breaking news, fiind înlocuit în prime-time de generalul Iarnă, care își face de cap prin România. Din păcate pentru ținta protestelor, ninsoarea nu va mai dura foarte mult, și, chiar dacă urmează un ger năprasnic, televiziunile de știri, portavocile protestului, vor reveni în forță în lupta contra sau, după caz, pro-Băsescu. La fel vor face și protestatarii USL, care deocamdată au de pătimit și ei de pe urma ninsorii. Până atunci, însă, natura a lucrat în favoarea lui Băsescu și i-a oferit un mic respiro. După care vom vedea ce surprize ne mai rezervă, dacă nu le-o fi epuizat pe toate în cei șapte ani de mandat de până acum...