Contrar opiniei curente, protocronismul românesc n-a fost inventat – sau descoperit! – de Edgar Papu, prin „Din clasicii noştri” din 1977, căci manifestări protocroniste apăruseră mai înainte. El însă l-a teoretizat, l-a „canonizat” şi l-a botezat. Ce susţinea această teză de ideologie culturală? Că, în destule fenomene artistice, noi, românii, n-am urmat altora, ci i-am precedat, am fost, adică, precursori! Că, altfel formulat, noi am inventat sau am descoperit nenumărate valori ale artei… Dincolo de exagerări penibile, se eluda însă un postulat elementar: nu contează cine descoperă sau inventează ceva, contează cine introduce primul, în circuitul internaţional, acea descoperire sau invenţie!

Această teorie culturală, care era vădit împotriva sincronismului lovinescian – sincronism cu care, în bună măsură, era convergentă şi opinia lui G. Ibrăileanu, din „Spiritul critic în cultura românească” --,  a venit ca o mănuşă  --dacă n-a fost, cumva, comandată sau măcar sugerată de ideologii comunişti --, pe teza ideologică a „comunismului naţional”, care miza pe ascendenţele noastre etnice culturale – în artă, în ştiinţă şi în tehnică -- în spaţiul european şi chiar universal. Aproape imediat, s-a făcut şi pasul următor, previzibil: glisarea spre spaţiul politic.
Sigur că cele mai multe dintre aceste naiv demonstrate priorităţi româneşti, în spaţiul literaturii şi al culturii în general,  sunt considerate azi nu doar rizibile, ci ridicole şi chiar penibile...
 

Născut cu un secol şi jumătate în urmă, la 12 februarie 1862, Alexandru Davila era fiul generalului doctor Carol Davila şi al soţiei acestuia, Ana (Anica).
Carol Davila (Carlos Antonio Francesco) sau, după numele francez, Charles Davila, născut în 1828, era fiul scriitoarei franceze Daniel Stern, contesă Marie d´Agoult, având ca tată natural pe Franz List, celebrul compozitor de origine maghiară, dar de faimă internaţională. La naştere, Carol a fost înscris în condica de nou-născuţi din satul Aville, de unde şi-a luat numele Charles d´Avilla (Davilla), devenit apoi Carol Davila.

Ana (Anica) Davila era fiica Anei, căsătorită cu Alexandru Racoviţă, şi care, la rândul ei, era fiica lui Zoe (Zinca) şi a lui Dinicu Golescu. Soţii Ana şi Carol Davila au avut patru copii: Alexandru (Lili), viitorul dramaturg, Elena, Zoe şi Pia. Micul Alexandru îţi trăieşte copilăria la conacul de la Goleşti, unde mama sa, o mare iubitoare a datinilor şi tradiţiilor româneşti, i-a insuflat fiului aceleaşi sentimente, purtându-l când îmbrăcat în costum naţional, ca şi copiii clăcaşilor de pe moşie, când după moda orăşenească. În anul 1874, este trimis la Paris. Aici, la liceul Saint-Louis, urmează studiile liceale, îşi ia, în 1879, bacalaureatul în litere şi se înapoiază la Bucureşti. Este numit funcţionar în Ministerul de Externe, intră în diplomaţie, activând, în perioada 1881-1884, ca diplomat la Roma şi Bruxelles, dar după moartea părintelui său (24 august 1884) – mama sa, Ana Davila, decedase mai demult - , renunţă la diplomaţie şi se consacră studiului istoriei, literaturii şi cu deosebire teatrului. Citeşte cu mare râvnă şi atenţie „Letopiseţele lui Mihail Kogălniceanu”, meritând strădania mamei sale de a-l face să iubească şi să fie mândru de trecutul neamului său.

În dialogul de la Ateneu, cu Gabriel Liiceanu, Herta Muller a atras atenţia că noi nu am avut disidenţi notabili, iar puţinii pe care i-am avut nu au avut susţinerea publică pe care au avut-o cei din alte ţări din est.
Aparent, scriitoarea are dreptate, dar la o cercetare atentă a opiniei sale, descoperim mai multe insuficienţe: unele logice, altele politice, altele, în fine, istorice. Căci un disident notabil nu doar se face, ci este şi făcut de contextul politic şi social în care apare. Dacă societatea civilă, sindicatele, biserica nu se solidarizează cu el, nu poate ajunge nicicum un veritabil disident. N-am avut noi atâţia potenţiali disidenţi? Ce susţinere au primit ei de la sindicate, de la societatea civilă, de la biserica ortodoxă română? Niciuna!

Dar este aici şi o determinare istorică ce asociază nesolidarizarea cu un disident cu neîncrederea în el şi nesuţinerea lui într-un proces electoral. L-am fi votat noi, după 89, pe un asemenea disident? Cu siguranţă, nu, cum rezultă năucitor de trist din rezultatele primului scrutin electoral din post-comunism…
Surprinzător, Liiceanu nu a găsit sau nu a lansat replica, dar ar fi trebuit să spună că, în prima perioadă a comunismului, în anii 50 adică, noi am avut o formidabilă rezistenţă anticomunistă în munţi, am avut şi un val de răscoale ţărăneşti împotriva puterii comuniste…
„Reprezentanţii elitelor din ţara noastră nu-şi fac datoria – a adăugat Herta Muler -- foarte mulţi oameni nu-şi fac datoria. De pildă scriitorii... Nu s-a scris o carte convingătoare despre ce s-a întâmplat în timpul comunismului. Foarte mulţi oameni  mă întreabă unde pot găsi o asemenea carte, pentru că ei ştiu deja istoria, dar vor să vadă experienţa existenţială a oamenilor care au trăit atunci... Nu pot să recomand o astfel de carte aşa cum aş putea să îl recomand pe Soljeniţîn, dacă aş fi rus, sau pe Milan Kundera, dacă aş fi ceh…”
 

Vaclav Havel, scriitorul şi disidentul ceh, ultimul preşedinte al Cehoslovaciei (1990-1992) şi primul preşedinte al Republicii Cehe (1993-2003), s-a născut la 5 octombrie 1936, la Praga. Fiind fiul unor capitalişti bogaţi, are de suferit  din cauza comunismului, încă din adolescenţă. Nu i se permite să facă studii universitare, aşa că merge la cursurile serale. La vârsta de 15 ani îşi descoperă pasiunea pentru poezie. Scrierile sale sunt influenţate de Kafka, chiar dacă operele acetuia erau interzise în acea vreme.

După satisfacerea serviciului militar, lucrează ca maşinist la un teatru din Praga şi studiază arta dramatică prin corespondenţă. După lovitura de stat din 1948, organizată şi condusă de Moscova, familia sa îşi pierde proprietăţile şi el este considerat progerman. Acuzat că a colaborat cu ocupantul, lui Havel i se ridică tot felul de obstacole, dar face cursuri la liceu la seral şi intră la Universitatea Tehnică Cehă, în 1957.
În această perioadă, îşi începe cariera politică şi devine disident, lucru care îi influenţează opera. În 1968, anul primăverii de la Praga, este dat afară de la teatru. Activismul politic îl costă cinci ani de închisoare. Disidenţa a culminat cu publicarea „Cartei 77”, un manifest politic, scris pentru a acuza arestarea membrilor grupului de muzică psychedelică „Plastic People of the Universe”.
Teoria sa politică cea mai articulată şi mai apreciată este cea a „post-totalitarianismului", un termen utilizat pentru a descrie viaţa socială şi politică după încheierea „minciunii comuniste”.
A fost un fervent susţinător al rezistenţei nonviolente, teoretizată altădată de un celebru politician indian, Mahatma Gandhi. A fost unul dintre liderii Revoluţiei de Catifea din 1989 şi a devenit preşedinte al Cehoslovaciei, după primele alegeri libere. La 29 decembrie, 1989, fiind deja preşedinte al Forumului Civic, a fost ales preşedinte al primului parlament liber.
Dar destrămarea Cehoslovaciei, în 1992, căreia Havel i s-a opus, a reprezentat  un  insucces  al  carierei  sale politice. La 3 iulie, în acelaşi an, parlamentul   cehoslovac  refuză  realegerea  lui  Havel   ca  preşedinte  al ţării, pe motiv că  el  s-a pronunţat pentru menţinerea Cehoslovaciei. Demisionează din funcţie la 20 iulie 1992, după declaraţia de independenţă a Slovaciei, devenind, astfel, ultimul preşedinte al Cehoslovaciei şi primul preşedinte al Cehiei.
În 1993, devine primul preşedinte al Cehiei. Este reales în 1998, în ciuda faptului că este bolnav, ca urmare a anilor de detenţie şi a excesului de tutun. În 2003, după ce încheie cel de-al doilea mandat politic de preşedinte, iese de pe scena politică, iar biroul său este ocupat de Vaclav Klaus, cel mai redutabil adversar politic al său...

Puteam avea şi noi un disident de talia lui Vaclav Havel?
Eu mă văd obligat să nuanţez răspunsul: cred că puteam avea un disident potenţial, dar nu unul recunoscut! Fiindcă, am mai spus-o, un disident nu se face, ci se şi consacră de contextul social, sindical, religios şi chiar politic în care el apare. Disidenţi români potenţiali au fost mai mulţi. Dintre aceştia, unu putea deveni un disident naţional, aşa cum a...

Născut în 1943, Lech Walesa s-a angajat, 27 de ani mai târziu, ca electrician pe şantierul naval „Lenin” din Gdansk, iar zece ani după aceea a devenit liderul grevei spontane prin care muncitorii au ocupat şantierul, declanşând greve în toată Polonia.

În urma acestor evenimente în premieră, orânduirea comunistă a fost constrânsă să permită acea formă de organizare sindicală reală a muncitorilor, prima de acest fel din blocul sovietic: sindicatul liber „Solidaritatea”. Din acel moment istoric, personalitatea lui Lech Walesa a devenit practic nedespărţită de sindicatul „Solidaritatea”. Lech Walesa a petrecut, mai apoi, unsprezece luni în închisoare, dar „Solidaritatea” a continuat să erodeze fundamentele sistemului comunist.
În 1983, electricianul sindicalist anticomunist a fost încununat cu Premiul Nobel pentru Pace... În 1989, „Solidaritatea” a participat şi a câştigat clar alegerile parlamentare din Polonia, ceea ce a dus la înlăturarea comuniştilor de la putere.
Iar Lech Walesa avea să devină primul preşedinte postcomunist al Poloniei!...
 

Adam Michnik încearcă, în cartea sa „Mărturisirile unui disident convertit”, să găsească un răspuns la problema fundamentală ridicată de încheierea „războiului polono-polonez”, cum numeşte el perioada comunismului polonez, prin căderea paşnică a acestui sistem-utopie.
Dar răspunsul său este nemulţumitor pentru toate entităţile politice post-comuniste: democraţia poloneză trebuie să fie caracterizată nu de simţul revanşei, ci de simţul milei, căci, pentru a obţine dreptatea, trebuie să reprimăm  în noi „logica ucigătoare a revanşei” (Ioan Paul II), oricât de îndreptăţită ne-ar apărea ea. Şi, ajuns aici, Michnik se simte obligat să se întrebe ce înseamnă a ierta şi să răspundă la această grea întrebare. Iar răspunsul lui Michnik este neaşteptat, pentru că el implică renunţarea la dreptatea care ni se cuvine: a ierta „înseamnă să renunţăm conştient la dreptatea care ni se cuvine, în numele milosteniei”.

Dar, aşa cum am afirmat mai sus, acest răspuns nemulţumeşte toate taberele: pe cea din care provine (grupul Solidarităţii), pe cea de care se simte politic afin (stânga laică), pe cea pe care o respectă şi o admiră prin patriotism şi prin filosofie (Biserica Poloneză).     
Indezirabilizat din toate părţile, Michnik se simte înfrânt: „Am sentimentul lipsei de sens a lucrurilor pe care le scriu. Câteodată mă gândesc cu disperare că nici Polonia nu ne este comună. Că nu ştim să discutăm omeneşte despre trecutul nostru. Că fiul meu mă va întreba peste ani de ce i-am apărat pe comunişti, după 1989. Şi nu ştiu dacă voi fi capabil să-i explic”.
Deşi el nu apără pe comunişti, ci susţine o soluţie politică şi filozofică pentru pacificarea spiritului polonez post-comunist: „Cheia (poziţiei mele), spune Michnik, este respingerea radicală a utopiei societăţii perfecte, autonome, fără proprietate privată şi fără inegalităţi”.    
Ceea ce înseamnă că societatea trebuie văzută în mod realist. Căci şi cei care în democraţie cer imediat dreptatea-revanşă („anticomuniştii absolutişti”), şi cei care caută să scape responsabilităţii pentru faptele comise în trecut ori prelungite în prezent („comuniştii nepocăiţi”) sunt adepţii ideii că există un model de societate perfectă, care poate fi impusă societăţii în mod legitim, chiar şi prin forţă.
Acum, Adam Michnik crede că democraţia de azi nu este ceea ce a visat!  
„Am crezut în emanciaparea civică, în libertatea care nu e haos, în democraţia care permite evitarea selecţiei negative a cadrelor, în libertatea culturii care va înflori după desfiinţarea cenzurii. Am fost dezamăgit. Am obţinut o corupţie puternică, ce pune în pericol calitatea ordinii democratice. Cenzura – căluşul culturii – a fost înlocuită de comercialism şi de o cacofonie în care vocea culturii se face auzită tot mai slab”.
„Eu nu sunt mulţumit de democraţia din ţara mea, nu sunt mulţumit de democraţia asta, cu siguranţă că ea nu este ceea ce am visat. Dar nu-mi închipui că ar putea exista o situaţie în care eu să fiu mulţumit pe termen lung.”            
În ce priveşte atitudinea de azi faţă de foştii comunişti, disidentul este tranşant: „Amnistie, da; amnezie, nu!” Fiindcă el consideră că democraţia este pentru toţi. Şi,...

A murit Leszek Kolakowski, unul dintre marii intelectuali ai secolului trecut şi unul dintre cei mai avizaţi critici  ai  marxismului. Atras în tinereţe de marxism, pe care-l va numi mai târziu „cea mai mare fantezie a secolului XX”, Kolakowski a avut însă destul de repede revelaţia şubrezeniei construcţiei filozofice şi ideologice a marxismului.

Doctor al Universităţii din Varşovia, filozoful a fost exclus în 1966 din Partidul Comunist, pentru că îndrăznise să găsească şi să publice un inventar al disfuncţionalităţilor comunismului, în general, şi ale comunismului polonez, în special. Kolakowski a fost unul dintre susţinătorii revoltelor studenţeşti din 1968, care au determinat regimul politic de la Varşovia să declanşeze campania violentă împotriva evreilor  şi tot el a avut curajul de a oferi susţinere ideologică sindicatului  „Solidaritatea”.
Părăsind Polonia, în 1970, filozoful s-a stabilit în Marea Britanie şi şi-a legat activitatea de marile centre universitare occidentale, precum Yale, Berkeley sau Oxford. A publicat peste 400 de cărţi şi lucrări, dar trilogia „Principalele curente ale marxismului” rămâne opera sa capitală. Kolakowski a înţeles şi a demonstrat că planificarea economică ascunde aspiraţia dominaţiei totale, că din cultul totalităţii dialectice se naşte totalitarismul, ca experienţă istorică distructivă. Pentru el, barbaria totalitară a fost, de fapt, expresia cea mai palpabilă a prezenţei Diavolului în Istorie. În acest sens şi-a rostit prelegerile la Universitatea din Varşovia, educând generaţii întregi de viitori luptători ai anticomunismului liberal.
Cartea sa „Creştini fără biserică”, pledoarie pentru legitimitatea ereziei, a dreptului la îndoială, la dubiu, dar şi protest împotriva oricărui monism încorsetant şi sufocant,  este cea mai importantă carte de marxologie a timpurilor noastre. Căci, pentru Kolakowski, divinizarea puterii este calea cea mai sigură către infernul concentraţionar... Nu există capitol important din experienţa acestei doctrine care să nu fie explorat cu sistematică aplicaţie. Concluzia, exactă şi necruţătoare, este că marxismul a eşuat la nivelul propriilor (sale) ambiţii: s-a dorit filosofia eliberării universale, dar a devenit ideologia unei sclavii fără precedent în toată istoria universală!
        Libertatea este condiţia noastră ontologică, robia este o degradare, o coborâre pe scara umanităţii. Iar ideologia este minciuna care se pretinde cheia istoriei universale.
Kolakowski a scris rânduri necruţătoare despre iresponsabilitatea unora dintre intelectualii de vârf ai Occidentului, dispuşi să ignore Gulagul, din cauza obsesiilor lor anticapitaliste şi antiamericane. A fost un raţionalist care nu a fetişizat Raţiunea, căci i-a văzut şi i-a recunoscut limitele. Şi, ca o consecinţă, a înţeles rolul mitului în lumea noastră secularizată, dar ne-a şi avertizat asupra ispitei de a construi noi religii politice…
 

Romanul „Neînfricata Lume Nouă”/„Curajoasa Lume Nouă”/ „Minunata Lume Nouă”, culme a creaţiei romaneşti a lui Aldous Huxley, publicat în 1932 şi încununat cu Premiul de Merit al Academiei Americane de Arte şi Litere (în 1959), se apropie, dar se şi desparte de „1984” al lui George Orwell.

Căci, deşi romanul lui Huxley se referă tot la o dictatură, pericolul vine aici de la o societate superindustrializată şi supertehnicizată, care condamnă omul la dezumanizare, prin îndepărtarea de valorile umaniste, prin macularea relaţiilor interumane şi prin pierderea libertatăţii de a gândi. Într-o asemenea societate, gândirea liberă şi critică este diminuată, până la anulare, de atracţia irepresibilă pentru plăcerile domestice, inferioare.
Drept consecinţă, individul din lumea liberă, care ajunge accidental în această societate superştiinţifică şi supertehnică dintr-un stat totalitar, nu se poate adapta şi, negăsind calea de salvare, alege sinuciderea, ca singură alternativă la existenţa depersonalizantă şi depersonalizată din dictatură!...
 

Nu, nu mi-am administrat-o deloc! Am răspuns numai la comenzile pe termen scurt (obţinerea unui grad didactic sau a unei gradaţii de merit, transferarea la o şcoală mai bună, obţinerea, prin elevii mei, a unor premii la faza naţională a „olimpiadei” de limba şi literatura română, publicarea unei cărţi, grupe mai multe la meditaţiile particulare...), deci fără un proiect pe termen lung, bine articulat, cu finalităţi clare pe etape şi pe întreg parcursul şi cu termene pentru evaluare şi pentru deciziile corectoare...

Dar acest lucru l-am constatat când era deja prea târziu, când mulţi din generaţia mea mă depăşiseră evident, deşi mulţi dintre ei aveau resurse mai mici, iar unii chiar modeste!
Iar istoria recentă îmi dă o cumplită palmă şi financiară, şi morală: un coleg de generaţie, sărac de tot la capitolul resurse, care a obţinut 3.91 la concursul de titularizare în oraş, s-a reorientat spre învăţământul superior, unde a ajuns profesor universitar doctor şi câştigă azi, într-o jumătate de an, cât am economisit eu într-o carieră profesională de 40 de ani!
Dar eu nu mă mai întreb ca marele Tănase: Unde e dreptatea, bre?!? Ci, blazat, recitesc o carte şi intru, inocent fariseu, în lumea ei, ca să eludez crudul adevăr...

Constantin Tănase, marele artist roman, născut la 5 iulie 1880, a murit la Bucuresti, în anul 1945. Însă puţini ştiu, azi, că moartea i s-a tras din curajul – poate, eroismul -- de a spune lucrurilor pe nume.
Constantin Tănase încă mai juca în Bucuresti, la un an de la invazia sovietică. Într-unul din spectacolele sale, satirizând fărădelegile hoardelor bolsevice, între care obsesia invadatorilor pentru ceasuri de orice fel, pentru care jefuiau oamenii în plină stradă, ziua în amiaza mare, somând victimele: „Davai ceas!” (Dă-mi ceasul!), artistul a introdus următorul monolog:

Rău era cu “der, die, das”,
Da-i mai rău cu “davai ceas”.
De la Nistru pân’ la Don,
Davai ceas, davai palton,
Davai ceas, davai moşie,
Haraşo tovărăşie!
După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea si i s-a ordonat să nu mai joace piesa. În următorul spectacol, a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mânecile pardesiului căptusite de sus până jos cu ceasuri de mână. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, desi actorul nu a scos niciun cuvânt. Apoi si-a descheiat pardesiul, scoţând la iveală un ceas cu pendulă! A spus doar atât: “El tic, eu tac, el tic, eu tac”.
Două zile mai târziu, marele actor era mort...

În vara anului 1921, a primit o telegramă din partea Ligii Națiunilor, prin care era invitat să plece în Rusia, pentru salvarea celor flămânzi, lucru care, cu doi ani înainte, îi fusese refuzat. În septembrie, la Geneva, unde mersese să primească credite (ajutoare pentru hrana rușilor înfometați), a găsit o atmosferă neprielnică. În acest timp, oamenii din Rusia mureau cu miile. Oficial, statele nu au contribuit și a trebuit ca Nansen să se deplaseze prin capitalele țărilor și să adune bunuri de la particulari. În cele din urmă, a reușit. Banii au fost adunați, iar el a cutreierat Rusia, hrănind miile de flămânzi.

În anii 1920 și 1921, Nansen a readus la casele lor o jumătate de milion de prizonieri și a smuls din sărăcie milioane de ruși, iar în 1922 a condus un schimb de refugiați între Grecia și Turcia. În 1923, a asigurat transportul deportaților bulgari în Tracia, apoi reîntoarcerea a 300 de mii de armeni risipiți în lume. A militat mai ales pentru poporul armean, prea mult lovit de masacre în masă, ca, într-o zi, ei să poată să aibă o patrie a lor, independentă. Aici nu a reușit și acest lucru i-a adus multă amărăciune, văzând cum, la așezarea noilor hotare ale lumii, un popor harnic este trecut cu vederea.
Prețuia mult activitățile educaționale. În 1923, când a fost răsplătit cu Premiul Nobel pentru pace, a oferit suma primită pentru înființarea unei ferme, sursă de hrană a unei colectivități ruse.
În jurnalul său, Nansen scria: "Cea dintâi datorie a noastră, față de noi și față de alții, este mulțumirea. Viața înseamnă capacitatea de a te bucura și de a face față grijilor, înseamnă muncă, odihnă, iubire, artă." A murit lucrând.

Ce vrea şi ce poate să însemne sintagma aceasta? Ce vrea să însemne s-a văzut limpede din agitaţia bezmetică de pe scena politică românească, agitaţie şi perfect sterilă, căci ea n-a dus la niciun rezultat! Iar actorii, cei mai mulţi neofiţi, adică ageamii, au crezut că procesul comunismului înseamnă a judeca pe cei care l-au adus, l-au instaurat, l-au consolidat, l-au apărat, l-au cântat, l-au slăvit, l-au mitizat...Ce poate să însemne, însă, această sitagmă este cu totul altceva: analiza acestui sistem politic, teoretizat de Marx şi Engels şi aplicat, pentru prima oară, de Lenin. Iar analiza aceasta au făcut-o nenumăraţi filozofi, şi din afara blocului comunist, dar şi din interiorul acestuia. Sigur că, în interiorul comunismului, au existat „comunismele naţionale”, cu mai multe sau mai puţine deosebiri faţă de comunismul-matcă.

Judecata comunismului, aşa cum a fost ea prefigurată în „Raportul prezidenţial” prezentat în parlamentul ţării, a pornit greşit din start, căci ea s-a oprit numai la culpa „aducătorilor”, nu şi la cea, la fel de mare, a „primitorilor”. Fiindcă mulţi dintre aceştia din urmă l-au primit cu braţele deschise şi şi mai mulţi, pe parcurs, l-au îmbrăţişat, l-au ovaţionat, l-au cântat, l-au slăvit…
Marii vinovaţi au fost bolşevicii şi comuniştii români, în frunte cu conducătorii lor: Dej şi Ceauşescu, a conchis raportul prezidenţial. Premisă falsă, căci la fel de vinovat a fost poporul român – cu excepţia disidenţilor şi opozanţilor! --, care a concubinat aproape o jumătate de secol cu ciuma roşie, fără nicio răbufnire notabilă de demnitate, şi, când această ciumă roşie a expiat, a oftat ani la rând după marile şi multele ei binefaceri. Căci ne amintim de marile adunări populare din toate oraşele ţării, de şedinţele de demascare şi de condamnare de la locul de muncă, de odele închinate eroului de la Scorniceşti, de tăcerea noastră nedemnă şi, mai ales, de ruşinoasa noastră desolidarizare de cei care au îndrăznit să se opună deschis…

În noaptea polară următoare, a părăsit vasul și, împreună cu Johansen, a încercat să meargă spre Nord cu sania. Plecarea a avut loc pe 14 martie 1895, după ce a cercetat științific viața de cort, într-o tabără, nu departe de vas. După ce au străbătut locuri pe care până atunci nu le atinsese picior de om, ajungând la 86°14", s-au reîntors la vas, pentru ca apoi să petreacă un an departe, tot singuri, în cercetări.

Luni de zile au trăit în colibe de gheață. "Hainele impregnate de grăsime se lipeau tare de corp. Părul și barba creșteau vâlvoi. Era un chin să umbli cu atâta slănină pe tine și să nu ai nimic, nici măcar cu ce să-ți ștergi mâinile. "
Timpul lor de rătăcire în nesiguranță a durat de pe 26 august 1895, până pe 19 mai 1896. Au pornit spre Spitzbergen, iar la 17 iunie s-au întâlnit cu echipa lui Frederick Jackson, din altă expediție, și, cu vasul acestora, s-au întors în Norvegia. La o săptămână mai târziu, s-a întors și vasul Fram, nevătămat de iernile și ghețurile polare.
Pe vremea când se afla acasă, în concediu, a fost vizitat de concetățeanul și colegul său Amundsen, cel care l-a rugat să-i dea vasul Fram, pentru a explora Polul Sud. A fost greu pentru Nansen să nu participe la expediție.  Numai când a văzut-o pe soția sa bolnavă, copleșită de gândul părăsirii, s-a hotărât și a cedat vasul. În 1908, i-a murit soția, a renunțat la viața diplomatică și politică și s-a retras la studiile sale. Atunci când Amundsen a părăsit fiordul, pe puntea de comandă a lui Fram, Nansen s-a urcat pe acoperișul casei. "Aceasta a fost cea mai amară oră a vieții mele", îi spunea el, mai târziu, fiului său.

Acest minunat om al Nordului avea să îndeplinească un rol binecuvântat în timpul nenorocirilor și necazurilor cauzate de Primul Război Mondial. S-a născut la 10 octombrie 1861, la Store Froen, lângă Christiania (acum Oslo, capitala Norvegiei). Tatăl său era jurist cu renume și avere, iar mama sa provenea dintr-o familie de nobili. Tatăl și-a educat copiii într-un stil spartan, lăsându-i să meargă pe jos 6 kilometri pentru a se duce și a reveni de la școală. Îi obliga să lucreze mult timp în atelierul de dulgherie. De la mama, Nansen a moștenit plăcerea de a schia și a patina.
Înainte de a împlini 20 de ani, câștigase cele mai mari premii la curse și sărituri, vâslit, înot și trageri la țintă. În 1880, a început să studieze zoologia, la Universitatea din Oslo, iar în anul 1887 a fost declarat doctor în filosofie, de aceeași universitate, pe baza cercetărilor și lucrărilor realizate.

Timp de 5 ani, a urmărit să realizeze ideea traversării insulei Groenlanda pe schiuri. Pregătirile le-a făcut în cele mai mici amănunte, iar expediția a fost un succes. Împreună cu prietenii lui experimentați, a străbătut Groenlanda, cu munții ei de gheață și cu puternicele furtuni de zăpadă.
În anul 1889, la 31 de ani, se căsătorește cu Eva, fiica unui profesor universitar, zoolog și explorator al mărilor. Influența reciprocă a fost benefică. Chiar de la logodnă, îi spusese viitoarei soții "Eu trebuie să plec la Polul Nord".
Prin subscripții publice și cu bani din partea statului, s-a construit vasul Fram (Înainte), în conformitate cu planurile și îndrumările lui Nansen. Forma acestui vas era realizată în așa fel încât gheața nu îl sfărâma, ci se ridica deasupra gheții. Nansen se îndreaptă spre Polul Nord și, deși făcuse planul să lipsească cel mult doi ani, a fost nevoit să rămână în zăpezile nordice trei ani.
Pe data de 24 iunie 1893, a plecat cu vaporul Fram din Oslo, însoțit, printre alții, de Otto Sverdrup, căpitanul vasului, de Sigur Hansen, care se ocupa cu observațiile astronomice și meteorologice, și de Henrik Blessing, medic și botanist.

„Ferma animalelor” a lui George  Orwell (1903-1950), carte publicată în 1945, este un roman-fabulă şi un roman-parabolă, despre pericolul transgresării inconştiente dintr-o dictatură într-o alta şi mai rea.
Alegoria şi parabola sunt evidente. Animalele dintr-o fermă visează, şi ziua, şi noaptea, la eliberarea de sub dictatura apăsătoare a omului. Destinul face ca acest vis să devină, într-o bună zi, realitate.

Dar conducerea post-dictatură a fermei nu este rezultatul unui proces democratic, ci este întâi luată şi apoi confiscată definitiv de neamul porcilor, care instituie o nouă dictatură, ce se dovedeşte mult mai dură decât cea a omului...
Mesajul moral-politic nu este deloc greu de desprins, el dezvăluind multe şi interesante corespondenţe politice: între lumea din ferma animalelor orwelliană şi societatea rusă de dinainte şi de după Revoluţia din octombrie (şi din timpul dictaturii lui Stalin), dar şi dintre aceeaşi fermă a animalelor şi societatea germană de dinainte şi de după preluarea puterii de către Hitler...
Prin extensie, romanul alegoric susţine ideea pericolului deturnării, adică al ocultării ieşirii dintr-o dictatură şi al înlocuirii unei dictaturi cu o alta cumplită, de tipul celei evocate în romanul următor al lui George Orwell: „1984”!

S-a născut la 30 ianuarie 1874, fiind unul dintre cei şapte copii ai preotului Ion Petculescu, cel care a fost parohul bisericii cu hramul „Maica Precista”, cunoscută ca „Biserica Maica Precista din Coastă”. El este cel care înfiinţează, la biserica Mavrodolu, în casele bisericii, Şcoala de Băieţi Nr. 3 din oraş.
Firesc, Tatiana urmează şcoala primară în Piteşti, se dovedeşte că are înclinaţii pedagogice, iar părinţii o înscriu la Şcoala Centrală din Craiova, pentru a continua cursurile secundare. Reuşeşte prima dintre toate candidatele şi este, an de an, premiantă şi bursieră.

După absolvirea Şcolii Centrale, este numită institutoare la Şcoala de Fete Nr. 2, din Piteşti. Se dedică cu abnegaţie unei remarcabile activităţi de educare prin cultură a concetăţenilor săi, iar soţul, farmacistul Nicolae Bobancu, o susţine în activitate. Primele roade ale acestei însufleţite activităţi încep să apară în 1927, când înfiinţează prima bibliotecă publică din Piteşti.
Un an mai târziu, la 28 octombrie 1928, împreună cu un grup de intelectuali piteşteni, înfiinţează Ateneul Popular „Gheorghe Ionescu – Gion”, cu sediul în Şcoala Primară de Băieţi Nr. 1, din Piteşti. Era o dovadă vie de recunoştinţă faţă de cel ce a fost Gheorghe I. Ionescu – Gion, cărturarul care a donat selecta sa bibliotecă liceului „Ion C. Brătianu”. Pe lângă conferinţele pe teme istorice, culturale, patriotice, economice, de educaţie şi morală, în cadrul Ateneului se organizau şi activităţi sportive şi de sănătate. Timp de 20 de ani, din 1928, până în 1948, în calitate de preşedinte, Tatiana Bobancu a condus instituţia pe care a înfiinţat-o.
Îmbrăcată în costumul popular argeşean, cu maramă, ea desfăşura o muncă deosebit de activă, ţinând conferinţe publice, organizând serbări cultural – artistice pe întreg teritoriul judeţului Argeş. În cadrul manifestărilor organizate de Tatiana Bobancu, au ţinut conferinţe mari personalităţi ale timpului, precum Nicolae Iorga, Gala Galaction, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu. Unii dintre aceştia au fost găzduiţi de către soţii Tatiana şi Nicolae Bobancu în casa lor, situată pe strada I.C.Brătianu, la numărul 51.
Atentă la tot ce reprezintă trecutul, tradiţiile şi portul argeşenilor şi muscelenilor, Tatiana Bobancu strânge, de prin satele judeţului, obiecte de uz gospodăresc şi de cult religios, de mare preţ, şi pune bazele muzeului orăşenesc din Piteşti.
Vizitând, în anul 1932, staţiunea balneo-climaterică Brădet, este plăcut impresionată de pitorescul şi frumuseţea peisajelor din Brădet şi împrejurimile sale, precum şi de eficacitatea apelor sale minerale. În 1934, semnează „Cuvântul înainte” la „Monografia satului şi staţiunii balneo-climaterice Brădet – Argeş”.
După o lungă, bogată şi vrednică activitate, depusă în slujba şcolii, culturii şi semenilor săi, se stinge din viaţă la 17 octombrie 1948, la vârsta de 74 de ani, binemeritând recunoştinţa noastră şi a viitorimii.

De curând a apărut o carte scrisă de ziaristul, omul de cultură, Paul Ioan Cruceană, carte în două volume, cu titlul Stările-n calea uitării. Din această carte, consacrată oamenilor de seamă, cândva fii ai Argeşului, am desprins fragmente ce „strălucesc lumina minţii”, spre a ne fi exemple de urmat şi călăuză în actualitatea şi moralitatea noastră.

Sculptorul Constantin Baraschi
Născut în Câmpulung Muscel, în data de 17 noiembrie 1902, orfan de tată de mic copil, el este crescut de mamă. Copilăria şi-o petrece în „mahalaua olarilor”, în micuţa casă ţărănească de pe Alexandru Voievod nr. 43, printre oameni care practicau meseriile de olari şi cioplitori în piatră, „piatră de Albeşti”. Atras de cioplitul pietrei, el va transforma străvechea meserie în artă.

Mai vârstnicul său concetăţean, poetul Dimitrie Nanu (1873-1943), îl aduce la Bucureşti, unde, pe cheltuiala sa, îl înscrie la Şcoala de Arte Frumoase. La concursul de admitere, protejatul său reuşeşte primul şi devine elevul preferat al renumitului sculptor Dimitrie Paciurea. Baraschi îşi continuă studiile la Paris, unde îi are ca profesori pe renumiţii sculptori ai epocii, Boudelle şi Bouchard. 
Încă din tinereţe, sunt remarcate portretul în relief, lucrat în argint, al ocrotitorului său, D. Nanu, bustul în bronz al lui Alexandru Muşatescu, tatăl dramaturgului, muscelean şi el, Tudor Muşatescu (bunul său prieten).
A participat la diverse expoziţii internaţionale, la Barcelona, Milano şi Paris, unde a obţinut premii şi distincţii. La Barcelona, în 1929, cu bustul „Cap de fată”, lucrare în bronz, obţine diploma de onoare şi o bursă de studii.
„Fire liniştită, cumpănită în vorbă, cu o privire mereu clară”, C. Baraschi devine, în 1950, profesor la Institutul de arte plastice „N. Grigorescu”, din Bucureşti, ajungând chiar rector al acestuia. În activitatea sa de profesor, el scrie, pentru studenţi, un tratat de sculptură. În 1955, a fost membru corespondent al Academiei Române.
Sculptorul a manifestat o preocupare deosebită pentru finisarea suprafeţelor, aşa cum se poate constata din lucrările sale, „Mihai Eminescu” şi „Copila mea”, reprezentând-o pe fiica artistului. Printre realizările deosebite, amintim monumentul închinat marelui compozitor George Enescu şi, mai cu seama, pe cel închinat lui Nicolae Bălcescu, monument amplasat în parcul din faţa Primăriei Piteşti.
În amintirea mamei sale şi a „tuturor mamelor” care au suferit în urma primului război mondial, deasupra lespedei ce-i acoperă cripta mortuară, din cimitirul de pe dealul Flămânda din Câmpulung Muscel, sculptorul a înălţat un monument funerar, o coloană din piatră de Albeşti, cioplită în stilul unic, cu portretul unui Crist îndurerat, înconjurat de inscripţia „În memoria nepreţuitei mame şi a tuturor mamelor care, asemenea ei, şi-au închinat viaţa copiilor lor”.
C. Baraschi s-a stins din viaţă la 22 martie 1966, la vârsta de 64 de ani.

--Din ce mi-am propus eu, Mărine, când eram flăcău şi sărac lipit, doar câteva nu s-au împlinit. Şi pentru alea câteva ne-mplinite îmi pare rău şi-acuma şi mă gândesc de multe ori, nopţile, cu ce am greşit de n-am reuşit eu cu ele…
--Şi ce ţi-ai propus, tată, dumneata, la tinereţe?
--Păi ce tu n-ai văzut, nu ţi-ai dat seama?...
Păi eu mi-am dorit, întâi şi-ntâi, să am o casă mare, cu trei odăi, că tata a avut o coşmelie, cu o singură odaie – şi aia mică – şi cu o chichineaţă de-i ziceam  noi “la foc”, unde făceam focul şi unde mâncam la masa rotundă mică: ăi nouă copii şi ăi doi părinţi.

Şi m-am gândit s-o învălesc cu ţiglă, că şiţa putrezeşte repede şi, când plouă, trece apa prin acoperiş ca prin ciur şi te face ciciulete în casă!
Mi-am dorit o curte mare, plină cu tot ce-mi trebuie: căruţă, sanie, cal, plug, prăşitoare, rariţă, grapă... Şi, pentru zilele de sărbătoare şi pentru nunţi, am vrut o şaretă, în care să mă plimb cu nevasta, ca boierii lu Ciocârlan. Şi m-am gândit să am via mea, să fac vin, să umplu butia mare de la socru-meu, să beau vin, că la muncă trebuie să bei un pahar, două dă vin, să prinzi puteri, şi să vânz şi altora vin: să-i văz la poarta mea, cum mă strigă să-mi ceară un chil de vin. Am visat să am pălărie de fetru, căciulă brumărie, cizme „bilgher” şi haină de piele. Şi mi-am mai zis să am băiat cu carte, cu multe clase, poate chiar învăţător, că eu cu maică-ta avem împreună cinci clase. Am visat eu şi să fiu funcţionar la primărie, referent agricol, bunăoară, da… asta nu s-a mai potrivit!
Nu mă uit la el, nu ştiu de ce. Doar îl ascult cum vorbeşte: rar, egal, fără tresăriri şi, surprinzător, chiar fără mândrie, ca şi cum chiar aşa trebuia să se întâmple sau ar vorbi nu despre el, ci despre Florea, vecinul lui de la deal.
--Eu  nu ştiam prea bine de unde-ai pornit! zic şi-mi dau seama, abia acum, că el, tatăl meu, n-a mers prin viaţă „abobota”, cum am mers eu, băiatul lui cu carte…
--Dar pe mine de ce nu m-ai învăţat: să-mi fac şi eu un plan, aşa, de viaţă, să nu merg prin ea ca prostul, legat la ochi adică?
--Eu crez că tu glumeşti, mă băiatule! Păi, adică, eu nu-mi vedeam lungul nasului? Cum să te învăţ eu pă tine, care eşti om cu carte, he-he, cu muuultă carte, cu muuulte clase?!?

Romanul orwellian „1984”, publicat în anul 1949,  parabolic şi antiutopic, propune întâlnirea cu o dictatură absolută şi cinică, ce îşi propune să transforme cetăţenii în nişte mecanisme fără personalitate, adică fără gândire liberă, fără sentimente proprii şi, mai ales, fără voinţă. Ei devin, astfel, piese într-o uriaşă maşinărie a minciunii, a dezinformării, a mistificării adevărului, a depersonalizării şi a subordonării absolute. Aşa de departe se merge cu această spălare a creierului şi a sufletului, încât sloganurile fundamentale ale noii orânduiri sunt: „Războiul este pace!”, „Libertatea este sclavie!”, „Ignoranţa este putere!”.

Lumea din roman este alcătuită din trei mari puteri: Oceania (unde se petrece acţiunea), Eurasia şi Estasia. Oceania, cu capitala la Londra, se află în război, pe rând, cu celelalte două mari puteri. Ea este un stat dictatorial, condus de un partid al cărui lider este „Fratele cel mare”. Imaginea acestuia tronează pretutindeni şi este însoţită de enunţul emblematic: „Fratele cel mare te priveşte!”.
Structura de stat include „Ministerul Adevărului”, care gestionează informaţiile, educaţia, artele frumoase şi distracţiile; „Ministerul Iubirii”, care se ocupă cu menţinerea ordinii; „Ministerul Abundenţei”, care conduce treburile economice; „Ministerul Păcii”, care răspunde de război şi de controlul total aasupra societăţii şi indivizilor.
Deşi individul are percepţia adevărului, el trebuie să accepte falsul ca adevăr, prin „dublugândit”! Pentru uniformizarea indivizilor şi în limbaj, se creează „nouvorba” şi, implicit, „noudicţionarul”, cu un fond restrâns de cuvinte, folosite numai cu sensul propriu. Indivizii aparţin la două categorii sociale, membrii de partid şi prolii (clasa muncitoare), cei aparţinând primei categorii beneficiind de nenumărate privilegii.
Eroul romanului este Winston Smith, angajat la Ministerul Adevărului. Aici, el are obligaţia de a rescrie istoria, adică trecutul, în acord cu interesele partidului. O încercare a lui Smith de încălcare a regulilor sistemului totalitar şi chiar de a organiza o opoziţie, este demascată, el fiind judecat şi condamnat la reeducare. La sfârşitul acestui dur  şi durativ proces, Smith este recuperat pe deplin la ideologia partidului, dar trebuie să moară, pentru a se demonstra celorlalţi că orice neascultare se află şi se pedepseşte fără milă!
Antiutopia lui George Orwell, în tinereţe anarhist şi socialist, mai apoi antistalinist şi anticomunist, devine, în timp, o premoniţie la căderea comunismului, pe care o prognozează cu o abatere de numai... 5 ani!

Opera lui Pasteur se poate rezuma la trei idei fundamentale, care par diferite, dar sunt într-o strânsă legătură: disimetria moleculară, fermentaţiile şi geneza bolilor infecţioase.
Firul roşu care l-a călăuzit pe Pasteur în cercetările sale era generaţia spontană, problema biologică cea mai obscură. Ce înseamnă generaţia spontană? În Antichitate, omenirea credea că ţiparii se nasc din nămol, iar albinele, din pântecele unui taur mort. S-a crezut, un timp, că viermii apar spontan în carnea putredă şi a fost nevoie să se dovedească provenienţa acestora, din ouăle de muscă, nu dintr-o bucată de carne acoperită cu pânză. Bucata de carne putrezea şi hrănea nu viermi, ci fiinţe microscopice.
Reluând o parte din experienţele anterioare, Pasteur a arătat că strugurii bine spălaţi, zdrobiţi şi puşi în contact cu aerul sterilizat prin calcinaţie nu fermentează deloc. Pasteur a dovedit că germenii se găsesc în aer.

În aprilie 1864, Pasteur a ţinut o conferinţă la Sorbona, referitoare la generaţia spontană, şi a dovedit că, prin fierbere, germenii sunt distruşi şi că numai aceştia sunt cauza fermentaţiilor. El a dovedit că acrirea vinului se produce din cauza unei mici plante.
Pasteur şi-a pus problema dacă şi bolile oamenilor sunt cauzate de asemenea corpusculi. În acele vremuri, mortalitatea femeilor la naştere şi mortalitatea celor operaţi de chirurgi erau foarte mari şi nu se cunoştea cauza.
În Anglia, chirurgul Lister, convins de teoria germenilor a lui Pasteur, convins de faptul că germenii infecţioşi ajungeau pe răni, a iniţiat o metodă nouă de pansare, ca să distrugă atât microorganismele din atmosferă, cât şi pe cele de pe pansamente şi instrumente.
Pasteur era stăpânit de ideea că fiecare boală are microbul ei specific şi a descoperit bacteria care determină furunculoza. S-a ocupat de problema importantă a atenuării virusurilor şi a vaccinărilor cu aceste virusuri atenuate. Împreună cu colaboratorii săi, a inventat o tehnologie nouă în privinţa culturii microorganismelor. A stabilit mediul prielnic pentru fiecare fel de germeni.
A început să studieze microbul holerei găinilor, în mediul de bulion format din muşchii de găină, sterilizat la 110-115 grade Celsius. Microbul se înmulţea rapid, în câteva ore. Ivirea unor complicaţii, care l-au făcut să amâne cercetarea pentru un timp, l-au ajutat să adauge noi observaţii asupra culturilor. Aceste culturi de microorganisme mai vechi, fiind inoculate, nu mai omorau păsările, deşi acestea se îmbolnăveau puţin. Spre marea uimire a tuturor, găinile tratate cu culturi învechite au rezistat, pe când găinile din piaţă, injectate cu o cultură de 24 de ore, mureau. Astfel s-a descoperit vaccinarea. Germenul viu al unei boli a putut fi atenuat, provocatorul morţii devenind protectorul vieţii.
Încrederea publicului în tratamentele deduse de Pasteur a fost câştigată prin cercetările pe careacesta le-a făcut asupra turbării. Descoperirea tratamentului preventiv al turbării după muşcătură este una dintre...

Dacă pentru educarea inteligenţei, funcţie psihică cel mai puţin educabilă, şcoala face eforturi programatice şi sistematice, pentru educarea inteligenţei emoţionale, funcţie psihică mult educabilă, şcoala nu face nimic. Nici n-ar putea să facă ceva pentru o funcţie psihică pe care încă n-o include în curriculă! Căci, în timp ce agerimea minţii este o calitate cu care cei norocoşi au fost înzestraţi de natură, capacitatea de a-ţi gestiona eficient emoţiile se dobândeşte în timp, cu studiu, cu sistematic şi intens exerciţiu şi cu evaluare periodică.

Poţi avea capacităţi logice, matematice şi analogice de excepţie şi, totuşi,  să te descurci greu sau să nu te descurci deloc în viaţa personală şi în activitatea profesională.
Îţi poţi da seama că mai ai de lucru în ceea ce priveşte dezvoltarea inteligenţei emoţionale (EQ) în nenumărate situaţii de viaţă: dacă, atunci când îţi propui să faci un lucru, pui răul în faţă; dacă ai un mod de a gândi negativist; dacă invoci lipsa de noroc, atunci când ceva nu-ţi iese şi apoi renunţi la obiectivul propus; dacă nu reuşeşti să te faci înţeles de către ceilalţi şi dacă ajungi să te complaci într-o situaţie neplăcută doar pentru a evita efortul pe care-l implică rezolvarea ei…
Rezultă că inteligenţa emoţională ne asigură succesul sau ni-l anulează definitiv!
Inteligenţa emoţională poate fi definită drept capacitatea de a ne folosi emoţiile pentru a lua cele mai bune decizii şi pentru a le pune în practică. Mulţi dintre noi nu s-au născut cu aceste abilităţi. De fapt, timp de mai multe decenii, studiile oamenilor de ştiinţă au arătat că foarte multe persoane cu un IQ uimitor, persoane care ar fi trebuit să aibă parte de succes profesional şi personal, nu reuşeau să evolueze. Ceva lipsea din ecuaţie, adică aceste persoane se descurcau surprinzător de prost în viaţă. Practic, ele îşi sabotau şansele de succes printr-o atitudine şi printr-o gândire nepotrivite.
Dar psihologii au descoperit şi că ne putem dezvolta inteligenţa emoţională prin exerciţiu şi învăţând din greşeli. Inteligenţa emoţională constă, în esenţă, în patru mari calităţi: autocunoaşterea, autocontrolul, capacitatea de integrare socială şi relaţionarea eficientă în cadrul grupului. Mai precis, este vorba, în aceeaşi ordine, despre abilitatea de a-ţi cunoaşte emoţiile şi de a cunoaşte modul în care ele îţi afectează gândirea şi comportamentul; despre iscusinţa de a-ţi controla impulsurile, de a-ţi canaliza emoţiile pozitive şi de a le inhiba pe cele negative; despre înţelegerea emoţiilor, nevoilor şi grijilor celor din jur şi adaptarea la condiţiile sociale date şi, nu în ultimul rând, despre capacitatea de a lega şi de a dezvolta relaţii, de a comunica eficient, de a-i inspira pe cei din jur, de a lucra în echipă şi de a media conflicte. Pentru a-ţi educa inteligenţa emoţională trebuie, mai întâi, să-ţi autoevaluezi şi să-ţi modifici,...

Louis Pasteur s-a născut pe 27 decembrie 1822, fiind al treilea copil al unei familii de tăbăcari din Saliris (Franţa). Louis a avut parte de o educaţie temeinică, iar în toamna anului 1838, urmând sfatul directorului de la şcoala unde studiase, părinţii l-au trimis la Şcoala Normală din Paris. Materiile sale preferate au fost biologia şi patologia. Însufleţit de patriotismul cel mai curat, ia parte la mişcările revoluţionare din 1848. Anul 1849 îi aduce o bucurie lui Pasteur, fiind numit profesor la Universitatea din Strasbourg. Aici întâlneşte familia rectorului Laurent, iar una dintre fiicele acestuia îi devine soţie.

Mulţi considerau că Pasteur îşi pierde timpul cu „preocupări înalte”. Problema „de nerezolvat” era generaţia spontană, care constituia piatra unghiulară a biologiei şi pe care el a soluţionat-o cu ajutorul experienţelor celor mai ingenioase. Iată ce spunea el: „M-am apucat să studiez problema fără idei preconcepute”. În 1857, în calitate de profesor al Şcolii Normale, rămâne surprins de faptul că, fiind obligat să conducă studiile ştiinţifice, nu avea nicio sală de laborator. Şi faptul că i s-au refuzat materialele pentru experienţe îl deranja, deşi acest lucru nu era ceva neobişnuit.
Pasteur nu se gândea să aibă vreun folos din lucrările lui şi aplicaţiile acestora. În toată deplinătatea energiei sale mintale, avea avântul unui poet şi spiritul perspicace al unui savant. Cu prilejul inaugurării Institutului care îi poartă numele, a ţinut un discurs inspirator: „... Entuziasmul pe care l-aţi avut din primele clipe, să vi-l păstraţi, scumpii mei colaboratori, dar să-i alăturaţi un control sever. Să nu afirmaţi nimic, dacă nu poate fi demonstrat într-un mod simplu.” Viaţa de muncă intensă a avut şi ea consecinţa ei: paralizia. În iarna anului 1895, la 28 decembrie, s-a stins din viaţă, lăsând în urma sa realizări care să inspire omenirea.

Cinghiz Aitmatov este cel mai cunoscut scriitor al Kârgâstanului. Iar această capodoperă romanescă a scriitorului circhiz (kârgâz) anticipează activitatea politică pe care o va desfăşura după 1985, când el i se alătură lui Mihail Gorbaciov, în proiectul politic de glasnost şi perestroika, devenind, pe rând, consilier prezidenţial, ambasador al URSS la ONU; apoi al Rusiei, la Bruxelles, pe lângă Uniunea Europeană şi NATO; mai apoi, în perioada 1993-2008, îndeplineşte aceleaşi funcţii, dar din partea ţării sale, Kârgâstanul.
Romanul „O zi mai lungă decât veacul”,  cu accentuată culoare filozofică şi politică, publicat în 1980, consacră un termen social, mancurtul, şi o lume, Mancurţia, cea a mancurţilor, sclavii unei dictaturi cumplite. Termenul este preluat din miturile popoarelor şi numeşte pe cel care, prin sclavie, îşi pierde identitatea şi devine un robot comandat exclusiv de stăpânul lui.

Aşa se întâmplă cu Joleman, personajul romanului, care, conform legendei turce, este supus unor torturi sălbatice: Capul proaspăt ras al prizonierului este acoperit cu o bonetă făcută din piele proaspăt jupuită de pe picioarele unei cămile. Sclavului i se leagă mâinile, iar gâtul îi este prins într-un jug de lemn, pentru a-l împiedica să-şi elibereze capul. Mai apoi, prizonierul este lăsat în deşert timp de câteva zile. La suferinţa provocată de sete, se adaugă durerea provocată de boneta, care s-a uscat şi presează asupra calotei craniene, şi de firele de păr care cresc şi nu pot străpunge piele de cămilă, dar care în schimb îi penetrează scalpul. Joleman supravieţuieşte fizic torturii, dar se transformă în sclav supus absolut al stăpânului său. Iar, în final, îndepărtarea completă a „bonetei” îi provoacă noi suferinţe şi îi lasă cicatrice care îl vor marca  toată viaţa.
La capătul acestor suplicii, lui i se şterge aproape complet memoria – îi rămân numai automatismele metabolice -- şi, drept urmare, îşi pierde atributele umane esenţiale: apartenenţa la o patrie, la o limbă, la o cultură şi la o istorie. Nu mai ştie nici cum se numeşte! Şi, fatalmente, îşi pierde total voinţa, îndeplinind ca un robot ordinele stăpânului său, devenind, deci, un zombi. Astfel că, atunci când este regăsit de Nayman-Ana, mama lui, el nu numai că n-o recunoaşte, dar nici n-o crede şi,  la ordinul stăpânului său, o ucide!
Mesajul, avertizant, al romanului trimite evident la pericolul letal al deznaţionalizării prin dictatură (cazul popoarelor din fosta URSS) sau printr-o superglobalizare (cazul popoarelor din UE)…

a)    O ciupercă uriaşă?
b)    Un automobil SUV de familie?
c)    Un fruct (portocală)?
d)    Un marinar?

Răspuns corect: c) Un fruct (portocală).
Interesant, dar gâtul unei balene albastre are acelaşi diametru ca şi buricul ei (de mărimea unei farfurii de tort) şi este puţin mai mic decât timpanul ei (de mărimea unei farfurii întinse).
Timp de 8 luni pe ani, balenele albastre nu mănâncă aproape nimic, dar se hrănesc aproape continuu în timpul verii, înghiţind trei tone de mâncare pe zi. Hrana lor constă în krilli, nişte crustacee mici, roz, asemănătoare cu creveţii, care sunt o adevărată delicatesă. Krilli formează „râuri” uriaşe, care pot să cântărească peste 100.000 de tone. Denumirea este norvegiană, dar provine din cuvântul englez „krill”, care înseamnă „plevuşcă”.
Gâtul atât de îngust al balenelor albastre constituie o dovadă a faptului că personajul biblic Iona nu a fost înghiţit de o balenă albastră. Singura balenă care are gâtul suficient de larg pentru a-i permite să înghită un om este caşalotul. Odată ajuns în pântecele caşalotului, acesta nu ar mai avea nici o scăpare, din cauza sucului gastric extrem de acid.
Cu excepţia gâtului, cuvântul care descrie cel mai bine balena albastră este „uriaş”. Având o lungime de 32 metri, este de trei ori mai mare decât cel mai mare dinozaur şi are greutatea a 2.700 de oameni. Limba sa cântăreşte mai mult decât un elefant, inima este de mărimea unui automobil, iar stomacul poate să depoziteze peste o tonă de mâncare.
Balena albastră scoate un sunet cu frecvenţă joasă, ce poate fi detectat de celelalte balene de la o distanţă de 16.000 km.

Cerul e sur, fără nori, iar zăpada strălucește în lumina palidă a Lunii. Vântul adie ușor, abia mișcând crengile copacilor. Pădurea e cuprinsă de liniștea nopții. Se simte miros de fum de la hornurile caselor din satul apropiat.
Un fulg de nea se apropie de pământ în dansul său lin. Se încăpățânează să lupte cu vântul. Nu vrea să se așeze pe stratul de omăt. Iubește libertatea. Îi place să privească lumea de sus, să admire pădurea și visele oamenilor ce dorm obosiți după o zi grea de muncă. Acolo, în înălțimea cerului se simte protejat și puternic. Este invulnerabil și intangibil. Este unic prin dorința sa de a se împotrivi naturii..

Îi vorbește vântul:
“ Ce faci, micuțule? De ce nu vrei să te așezi lângă frații tăi? ”
“ Pentru că acolo suntem toți la fel. Ne pierdem identitatea în albul infinit al zăpezii și încetăm să mai trăim. ”
Atunci vântul a rămas pe gânduri, nemaiavând replică în fața unui asemenea răspuns.
Zăpada a încercat atunci și ea să îl convingă pe fulgul de nea să i se alăture:
“ Ești fratele nostru. Vino lângă noi. Aici este locul tău. “
“ Soră Zăpadă, nu te supăra pe mine, dar locul meu este acolo unde îmi spune inima, chiar dacă asta ar însemna să rămân singur pe lume. “
Zăpada, tristă și îngândurată, și-a dat seama că mai multe vorbe ar fi de prisos, deoarece dorința fulgului de nea era foarte clară.
Atunci Iarna, supărată pe încăpățânarea micuțului, a grăit:
“ Locul tău este acolo unde a hotărât Mama Natură. Ea cunoaște secretul vieții și știe care este rostul tuturor pe această lume. “
“ Se vede bine atunci că Mama Natură, cu tot respectul și dragostea ce i le port, a uitat să privească și în sufletul meu. Pentru că, dacă ar fi făcut-o,  ar fi știut cu siguranță unde îmi este locul. Eu voi continua să lupt pentru a rămâne în înaltul cerului. Asta am hotărât și asta voi face. “
Iarna s-a supărat și mai rău și a hotărât să îi dea o lecție fulgului de zăpadă.
“ Cum dorești, micuțule. Este alegerea ta. Dar să știi că eu chiar acum voi pleca în Țara de Gheață, cu tot cu frig, cu zăpadă și cu viscol. Vei rămâne singur și va trebui să te lupți cu Zâna Primăvară, iar de supraviețuit cu siguranță nu vei reuși. “
“ Nu-mi este teamă de nimic. Mai bine mor decât să nu am o viață proprie. “
Și așa s-a întâmplat. Iarna a plecat, iar micuțul a devenit ultimul fulg de nea. Lupta sa abia acum începea, deoarece soarele devenea tot mai puternic, iar căldura sa curând urma să îl topească, transformându-l într-o picătură de ploaie.
Când, dintr-o dată, zările s-au deschis, o...

J.D.Salinger şi Thomas Pynchon sunt scriitorii care şi-au ascuns cu obstinaţie şi integral biografia, o biografie, de altfel, nepătată. Sunt scriitorii care, astfel, au ţinut să facă o distincţie tranşantă între omul, cu diferitele lui ipostazieri -- cetăţean, profesionist, intelectual, cărturar, om politic, membru al unei familii… --, cu virtuţile  şi cu păcatele lui, şi scriitorul, creatorul de literatură.
Sunt scriitorii care, în linia lui Stendhal, au considerat că singurul element semnificant pentru un scriitor este opera lui şi, drept urmare, numai aceasta trebuie oferită publicului, spre receptare şi evaluare.
Lecţia lui J. D. Salinger este  însă şi lecţia lui Thomas Pynchon, dar şi a altor scriitori, care au respins vehement, o viaţă întreagă, această greşită şi păguboasă amestecare de termeni şi, fatalmente, de planuri.
Căci această veche şi mereu nu resuscitată, ci reinventată aporie – Moralitatea scriitorului înseamnă moralitatea omului, a operei sale sau a amândurora? -- este născută dintr-o dublă confuzie de termeni: pe de o parte, între om şi scriitor; pe de altă parte, între scriitor şi autor.

Surprinde, mai ales, prima confuzie: cea dintre om şi scriitor, entităţi axiomaticmente diferite, deci necoincidente şi nesubstituibile. Omul este făptură gânditoare şi, implicit, vorbitoare. Scriitorul este însă omul creator de literatură. Dar omul dăruit cu harul literar devine scriitor, printr-un proces de emergenţă sui-generis, numai dacă şi numai când scrie literatură. De fapt, numai după ce scrie şi publică literatură!
Puţini dintre oameni sunt scriitori, iar aceştia din urmă nu sunt spiritele moralmente pure, ci cei care au harul de a re-crea artistic lumea, după o viziune proprie. Însă darul acesta este estetic, nu moral. Ei sunt, aşadar, creatori de lumi -- parţiale şi selective --, nu îngeri. Unii dintre ei sunt mărunţi păcătoşi, alţii sunt chiar mari păcătoşi. Poţi, de aceea, să-l dispreţuieşti pe om, dar să-l preţuieşti pe scriitor. Sau să preţuieşti omul, dar să nu-l preţuieşti pe scriitorul omonim.
Viaţa însăşi a propus şi, mai apoi, a alimentat această confuzie, comunicarea verbală consfinţind acest proces, prin nenumărate aserţiuni paradoxale de tipul: „Scriitorul cutare se judecă iar cu Primăria pentru un teren din zona centrală a oraşului!”, „Poetul cutare a intrat până-n gât în politică!”, „Dramaturgul cutare este restanţier la plata întreţinerii!”, „Prozatorul cutare a divorţat!”…
Cât despre relaţia a doua, cea dintre scriitor şi autor, ea este de un tip cu totul special, căci un creator se înfiinţează şi fiinţează numai prin creaţia lui. Numai ea îl valorizează şi îl moralizează. Drept urmare, nu poţi să agreezi opera, dar să nu-l agreezi pe creatorul ei. Sau invers!
Cu cea de-a doua confuzie, cea dintre scriitor şi autor,  are, desigur,  atingere şi mişcarea literară din critica occidentală a anilor 70, care clama exilarea autorului din ecuaţia creaţiei literare şi, pe cale de consecinţă, exacerbarea rolului lectorului. Era vorba...

Oana n-a putut învăţa cu niciun chip, în toţi anii de gimnaziu -- nici la şcoală, nici la meditaţii --, nici cazurile substantivului, nici timpurile indicativului!
Ioana, colega ei de clasă în gimnaziu, are o temeinică pregătire gramaticală, poate comenta pertinent un text literar la prima vedere şi, drept urmare, a participat în toţi anii de gimnaziu la faza judeţeană a olimpiadei de limba şi literatura română…
La bac, Oana a luat la limba şi literatura română, scris: 9,20. Ioana a luat, la aceeaşi disciplină: 5,20. Unde este adevărul?
La tânăra profesoară de limba şi literatura română de la Curtea de Argeş, care a considerat compoziţia Ioanei „în afara subiectului”, fiindcă ea, Ioana, l-a văzut pe Ilie Moromete din romanul lui Preda, drept „tipul intelectualului în proza română interbelică”. Deşi textul redactat de Ioana era impecabil: şi în expresie, şi în conţinut (coerent, unitar, corect, concis, expresiv, original...).

În schimb, Oana a transferat, cu nenumărate pierderi şi degradări, din „softul” propriu în pagină, un comentariu, „în subiect”, preluat dintr-un „ghid de pregătire pentru bacalaureat”.
Am întrebat-o pe profesoara-evaluator, după, de ce n-a avut în vedere şi abilităţile de analiză, de sinteză, de interpretare, de comunicare...
–Dacă nu este în subiect, acestea nu au absolut nicio relevanţă, domnule profesor!
–Domnişoară, i-am spus, nota Ioanei este, de fapt, nota dumneavoastră şi, dacă eraţi amândouă candidate, iar evaluarea avea în vedere nu informaţia memorată mecanic, ci capacităţile de receptare a unui text literar…, dumneavoastră ieşeaţi pe locul... 3!
De unde se vede că rezultatul evaluării depinde decisiv, de multe ori,  de câtă carte ştie cel care evaluează. Şi, din păcate, mulţi elevi-candidaţi au nenorocul ca lucrarea lor să cadă sub nişte ochi dogmatici şi nededaţi deloc cu metodologia de receptare a literaturii în şcoală!...

Louis Pasteur s-a născut pe 27 decembrie 1822, fiind al treilea copil al unei familii de tăbăcari din Saliris (Franţa). Louis a avut parte de o educaţie temeinică, iar în toamna anului 1838, urmând sfatul directorului de la şcoala unde studiase, părinţii l-au trimis la Şcoala Normală din Paris. Materiile sale preferate au fost biologia şi patologia.
Însufleţit de patriotismul cel mai curat, ia parte la mişcările revoluţionare din 1848. Anul 1849 îi aduce o bucurie lui Pasteur, fiind numit profesor la Universitatea din Strasbourg. Aici întâlneşte familia rectorului Laurent, iar una dintre fiicele acestuia îi devine soţie.
Mulţi considerau că Pasteur îşi pierde timpul cu „preocupări înalte”. Problema „de nerezolvat” era generaţia spontană, care constituia piatra unghiulară a biologiei şi pe care el a soluţionat-o cu ajutorul experienţelor celor mai ingenioase. Iată ce spunea el: „M-am apucat să studiez problema fără idei preconcepute”.

În 1857, în calitate de profesor al Şcolii Normale, rămâne surprins de faptul că, fiind obligat să conducă studiile ştiinţifice, nu avea nicio sală de laborator. Şi faptul că i s-au refuzat materialele pentru experienţe îl deranja, deşi acest lucru nu era ceva neobişnuit.
Pasteur nu se gândea să aibă vreun folos din lucrările lui şi aplicaţiile acestora. În toată deplinătatea energiei sale mintale, avea avântul unui poet şi spiritul perspicace al unui savant. Cu prilejul inaugurării Institutului care îi poartă numele, a ţinut un discurs inspirator: „... Entuziasmul pe care l-aţi avut din primele clipe, să vi-l păstraţi, scumpii mei colaboratori, dar să-i alăturaţi un control sever. Să nu afirmaţi nimic, dacă nu poate fi demonstrat într-un mod simplu.”
Viaţa de muncă intensă a avut şi ea consecinţa ei: paralizia. În iarna anului 1895, la 28 decembrie, s-a stins din viaţă, lăsând în urma sa realizări care să inspire omenirea.

Când s-au întâlnit prima dată Soarele și Ploaia, nu au putut să se atingă. S-au privit, s-au admirat, dar nimic mai mult. Zâmbetul a fost vorba lor și oftatul le-a fost graiul. Și-au continuat apoi drumul crezând că nu se vor mai regăsi. Dar viața avea un alt plan pentru ei. Le era dat să se revadă, să se cunoască și să tremure de plăcere unul în brațele celuilalt.
Soarele era îndrăgit de toți. Era un zeu ce aducea fericire tuturor. Frumusețea lui nu avea asemănare. Sufletul îi era bun, iar prin vorbele și faptele sale mângâia pe toată lumea. Când el apărea pe cer era sărbătoare în inimile tuturor.

Ploaia era doar o copilă naivă, dar cu suflet curat. Era limpede și jucăușă și îi plăcea să viseze printre nori. Abia începuse să descopere lumea atunci când l-a întâlnit pe el. Chipul ei s-a luminat în fața frumuseții sale și inima i-a spus că îl va iubi. Nu știa cine este și câtă putere are. L-a îndrăgit și admirat pe loc, doar pentru felul în care ea îl vedea.
Dar ceea ce Zeița Mamă, Viața, stabilise pentru ei s-a împlinit. Și astfel Soarele și Ploaia s-au reîntâlnit. El era atât de frumos. Strălucirea inimii lui și înțelepciunea sa au făcut-o să-l divinizeze. Adormea cu el în gând. Vorbea cu stelele și le mărturisea dragostea ce îi purta Soarelui. Dar el era un zeu și ea doar o simplă copilă răcoroasă. Știa că nimeni nu va trebui să afle despre dragostea lor, în afară de stele…
Și timpul a trecut peste ei, dar dragostea lor nu a murit. Însă el nu îi spunea niciodată că o iubește, însă i-o dovedea necontenit.
După mult timp, în cea mai frumoasă zi din viața ei, s-au reîntâlnit, atunci când ea se aștepta mai puțin. Și-au umplut inima cu iubire, s-au mângâiat, s-au sărutat, au râs și au povestit. Și-au împletit trupurile în magia dragostei și atunci el, pentru prima dată, i-a spus TE IUBESC. În acel moment Soarele și Ploaia s-au unit într-un fel unic, sublim, suav și profund. Din mărturisirea dragostei lor au apărut pe cer culori împreunate într-un buchet de raze. Sufletul ei era plin de emoție și de fericire. Tremura în îmbrățișarea lui pasională. Simțea căldura inimii lui, iar curcubeul ce s-a născut atunci din sufletele lor cuprinse de dragoste împărtășită era de o frumusețe rară. Ploaia ar fi vrut să poată striga de fericire atunci. Dar a rămas mută de emoție. Știa că un astfel de moment plin de sinceritate și căldură va aduce în viața ei doar cer senin. De atunci și-a jurat că îl va iubi pentru totdeauna, chiar dacă va purta cu ea în mormânt acest secret.

Eşti comunist, deci eşti ateu! Sloganul acesta a făcut carieră, măcar că este minat de o confuzie enormă. Căci comunistul este nu doar ateu, ci şi duşman declarat al lui Dumnezeu. Ba nu, nu duşman al lui Dumnezeu, ci duşman de moarte al... ideii de existenţă a lui Dumnezeu. Sigur că doctrina comunistă este bazată pe ateism, dar de la cultivarea ateismului ştiinţific (Sic!)  şi până la contestarea existenţei lui Dumnezeu şi interzicerea credinţei în Dumnezeu este o cale nu lungă, ci cosmică!

Declarând război lui Dumnezeu, comunismul s-a plasat, fatalmente, în împărăţia Satanei şi a fost perceput de român ca un partid fără Dumnezeu!
De aceea eu cred că, dintre păcatele grele ale comunismului, negarea lui Dumnezeu şi încercarea de a-l despărţi pe om de Dumnezeu au fost două dintre cele mai mari, adică dintre cele letale!