Incep cu un banc. Bun! Pentru cei care nu-l stiu, dar nici pentru restul nu e de lepadat: se da o ordonanta prin care toti detinatorii de animale, animalute si alte vietati, sa-si doteze “vietuitoarele” din batatura cu microcipuri. La un control, in curtea lui nea Ion, toate in regula. Acesta se conformase din toate punctele de vedere noii reguli. Intrebat daca i-a fost greu sa se supuna noilor cerinte, nea Ion raspunde: ” No, nu fuse greu cu animalele mai mari. Dar foarte greu mi-o fost cu albinele!” Mi-am adus minte de acest banc cand mi-a ajuns la urechi noua reglementare in domeniu commercial. Desi nu este foarte noua, avand in vedere ca se apropie termenul limita la care trebuie pusa in aplicare, am vrut sa vad si eu ce iese din istoria asta.

Am scris si o voi mai face,  despre cei care nu–si mai pot comunica verbal dorintele sau opiniile. Despre cei care nu-si mai pot exprima  cu toata forta glasului bucuria sau tristetea. Despre cei care, desi au pierdut contactul vocal cu semenii, au ales VIATA in locul neantului: laringectomizatii. Revin cu detalii pentru cei care nu stiu despre ce este vorba. Laringectomizatii sunt acele persoane care, in urma unei interventii chirurcicale le-a fost extirpat laringele. Frustrant. Din toate punctele de vedere. Au fost pusi in situatia de a alege intre moarte sau condamnarea la o viata fara glas. Pentru ca este greu, daca nu imposibil sa mai comunici  dupa ce ti-a fost extirpat laringele. Sau cel putin asa era pana nu de mult.

Cu un curaj demn de calificativul “eroism”, acesti oameni au ales viata. Si se pare ca nu au facut alegerea cea mai rea.

Despre drumuri. Toate cele rele.

Denivelari, gropi, sectoare reparate ca sa fie refacute în câteva luni din nou şi să se cheltuiască banii noştri în zadar, cu rostul îmbogăţirii unor firme favorite, parca sa se vada ca, noi muncim, noi nu gandim, dar plătim fără să cârtim! De la Campulung pana la Pitesti nu sunt decat 50 si ceva km. Mai exact 52! Nu mare lucru. Nu asta spun si cei care parcurg acesata distanta cu masina.

Drumul devine un adevarat calvar dupa ce treci de comuna Schitu Golesti.

Pana la Pitesti o tii tot intr-o bataiala si intr-o incercare disperata de a ocoli ce se mai poate ocoli: gropi, denivelari, masini, animale libere pe sosea, care parca atat asteapta: sa treaca o masina ca sa sara dintr-o curte fix in fata .Daca ai norocul si ocolesti cu succes o groapa, pe a doua nu ai cum sa o ratezi. Garantat! Nu e groapa, e denivelare! Ceva trebuie sa fie, sa-ti tina vigilenta la cote inalte! Ce-ti trebuie relaxare la volan? Asta daca mergi spre Pitesti.

In sfarsit, ceea ce parea de nerealizat, s-a infaptuit. Avem si la Campulung, Politie Comunitara. Inca timida, inca nereprezentata prin foarte multi angajati, dar agentii sunt deja prezenti in zonele de domeniu public ale orasului. Sunt deja vazuti si apreciati ca atare in diferite zone. Sunt vazuti noaptea patruland in parcuri sau pe strazi. Bineinteles, nu puteau lipsi din peisaj si  comentariile mai putin binevoitoare.

“Care, cum s-a angajat”.! ”Care cum a prins postul” !. ”Care, cat a dat”!  

Pentru ca asa suntem noi. Nu ne convine nimic! Cat ar fi de bine un bine, tot trebuie deformat. Tot trebuie carcotit, pentru ca altfel, cica, nu suntem presa. Nu suntem “cainele de paza al democratiei”! Indiferent cum, cu carcoteli sau fara, Politia Comunitara exista.