|
Dupa amiaza de august. Nici foarte cald, dar nici atat de frig cat sa-ti amintesti ca, pe undeva pe aproape, asteapta pitit, septembrie. Imi dau intalnire cu un grup de prieteni, mai din toata tara, la Casa Cristina la Campulung. Le programasem deja o vizita la o stana. Stiam ca excursia va fi pe placul multora dintre ei, dar pentru cativa era o premiera absoluta. Printre cei din urma se numara si subsemnata. Nascuta - crescuta cu asfaltul sub picioare, cum s-a facut, cum s-a dres, nu am fost niciodata la o stana. Am citit despre subiect, am vazut la televizor, dar LIVE, niciodata. Cam cu jumatate de gura, impartasesc celor din grup secretul meu. Aflu ca erau si altii in aceeasi situatie. Rasuflu usurata. Ne imprastiem aleatoriu in masini si plecam. De la Campulung la Dealul Sasului, totul este o incantare. In aer pluteste un abur bleu-auriu care se sprijina cu nadejde de verdele inca tare al brazilor. Lasam in urma Dragoslavele si Rucarul si incepem urcusul serpuit spre Dealul Sasului. Nu cred ca exista ceva mai frumos intr-o dupa amiaza de august ca acest amestec de buna dispozitie, relaxare, muzica buna, culoare, prieteni. Spre norocul meu, merg in masina cu o persoana care a calatorit pe mai tot mapamondul. Imi povestea de exemplu, ca in Africa de Sud, i s-a parut mai frumos si mai interesant ca in Elvetia !!! Acelasi, imi ofera o lectie de geografie-istorie despre locurile pe care le strabatem acum, altfel decat am invatat la scoala sau am citit in monografii. Printre peisaje, cuvinte, muzica, ajungem la stana. Din jeep-urile proptite trufas in poarta, coboara , cu mic, cu mare, alaiul plecat de la Casa Cristina. Primul contact cu stana, se realizeaza olfactiv. De la parfumul discret al interiorului masinilor, dam de cel foarte puternic, foarte natural-chiar prea natural-, degajat de tot ce poate insemna un loc cu multe animale. Ne coboram din confortul japonez si, in locul duritatii si sigurantei asfaltului, gleznele orbecaie incercand sa dea stabilitate picioarelor. Nu e asfalt. Dar, parca nici noroi clasic nu e! Ei, asta-i acum ! Se cheama noroc !  « Bucurosi de oaspeti ? »
Bucurosi, bucurosi, raspunde ciobanul care tocmai iese cu doua caldari pline. Pentru mine si nu numai, stana inseamna o locatie cu multe oi, magari, caini, cu ciobani imbracati in mitoase si cusme pe cap, proptiti a filozofie in bate groase. Ce-am vazut si noi pe la televizor ! Nu era picior de oaie. Doar un caine care nici macar nu ne-a bagat in seama si vreo doi magari care, vazandu-ne profani, s-au retras ignorand aparatele de fotografiat. Oraseanca get-beget si cu lectiile invatate de la televizor, stiu ca stanele sunt destul de des vizitate de ursi si lupi. Imi iau masurile de precautie si, cu un aer important si-l vroiam eu inteligent, ma uit la ceas si, intreb ciobanul cand vin oile. Mijind a ras, omul se uita la mine intr-un fel si raspunde : « la toamna « Realizez gafa si ca sa nu o fac automat pe a doua, schimb subiectul. Raspundem in grup invitatie gazdei de a intra in prima incapere. Ne bulucim sa vedem ce nu am vazut pana acum. De vazut, totusi, nu vedem prea bine. Un fum gros, aspru si intepator se ridica de la focul din mijlocul incaperii. O traversam si urmam ghidul ad-hoc in cea de a doua incapere unde ni se dau explicatii despre procedeul de fabricare al branzei. Si simtim cum, omul din fata noatra se impune. Nu are studiile si facultatile noastre, dar ce face el nu ar putea face nici unul din cei prezenti, atunci, acolo. In cuvinte simple, ne prezinta ustensilele, fiecare cu rostul lui, etapele prin care trece laptele pana sa devina branza noastra cea de toate zilele. Aflam de exemplu ca diferentierea intre branza obisnuita si cea de burduf se face incepand de la temperatura de incalzire a laptelui. Cum se masoara aceasta temperatura ? Simplu, cu cotul. Unde esti tu tehnologie europeana ? Unde esti coana Europo, sa-ti auda urechile una ca asta ? Nu sunt aici tehnologii dar nici tu nu ai branza noastra grasa si gustoasa ! Suntem chit ! Mergem prin camerele in care se fabrica untul si casul nostru traditional, corespondent autohton al branzei verzi englezesti. Dupa ce vizitam camara cu burdufurile de branza asezate cuminti pe rafturi, suntem imbiati cu bucati de urda, cas, branza de burduf, unt atunci scos din putinei. Gazda ne spune ca la stana nu se gateste cu altceva decat cu unt de oaie. De colesterol nu au auzit si nici nu-i intereseaza. Printre raspunsuri si explicatii, gazda are timp sa rastoarne o mamaliga cat roata carului. Parca-i o luna rasturnata in penumbra odaii. Cei dornici de noutati se regaleaza si cu o cana de jintita. Dumnezeiasca mancare. Sunt convinsa ca au uitat toti de mancaruri sofisticate sau fast-food-ul diurn. Si ca sa fie treaba treaba si toata lumea multumita, reprezentantul Bessa Valley pune cireasa de pe tort si ne serveste cu un Enira 2006 care vine ca o incununare a regalului de pana acum. Un vin care se potriveste de minune cu branza grasa, cu casul, urda si untul de oaie. Ca sa nu vorbim de culorile sincere ale mancarii si bauturii. Nu avem servetele, nu avem furculite, avem un singur cutit de lemn pentru mamaliga. Nu avem pahare speciale. Stam fiecare pe unde apuca, dar nimeni nu se simte deranjat de lipsa de confort. Cu feliile de branza si mamaliga intr-o mana si cu paharul de vin in cealalta, uitam si de saptamana care a trecut si de cea care o sa vina si de criza maondiala si de colesterol si de inflatie si de crizele de ficat si de anul electoral. Este o stare de sincer bine, stare pe care nu o poti explica. Trebuie sa o traiesti. Dar daca noi vizitatorii ne simtim bine, altii chiar au treaba. S-a facut deja ora la care este adus laptele muls de la oile din munte. Si incepe pregatirea unei alte serii de branza. Ne luam ramas bun de la gazde. Cu regret as spune. Parca nici mirosul nu mai este asa puternic, noroiul nu mai deranjeaza. Revenim pe asfalt. Regretele se diminueaza. Pentru ca stim ce ne asteapta la Campulung. Ne asteapta Casa Cristina, care, ca totdeauna, face ca oaspetii ei sa se simta bine. Un altfel de bine, dar tot bine. Despre acest bine, intr-un articol viitor. Principala idee este ca, indifrerent de situatia economica, politica, sociala, mondiala sau nationala, exista locuri in care te poti simti bine. Mai rau este ca nu cunoastem aceste locuri. Cati dintre cei care umplu restaurantele de pe Dorobanti, sau Mall-urile, stiu despre minunile de la Campulung ? Nu ca as muri de grija lor ! Sentimentul este de mila ! Pentru ca sunt tineri. Pentru ca nu stiu si nici nu vor sa invete sa traiasca si sa se bucure ! Simplu, dar adevarat !
Adriana Aldea
 |
